• +40 773 787 071
  • contact@rupigabor.ro

În căutarea familiei pierdute

În căutarea familiei pierdute

" În adolescenţă, este o nevoie firească, pentru fiecare copil abandonat, să-şi dorească să-şi cunoască familia biologică."

           
             

      Odată cu trecerea anilor, pe măsură ce mă înălţam, au început să se înmulţească şi problemele cu care trebuia să mă confrut!
      Fiecare copil abandonat îşi dorea sau își dorește la un moment dat să-și caute familia naturală. Așa am făcut și eu, dar am aflat cu mare greutate informațiile de care aveam nevoie…. .

      Pentru a-mi indenifica familia, am apelat și la autoritățile Statului Român, după multe insistențe. Stiu că ambii părinți, au decedat. Mi-a părut rău, bineînțeles, niciodată nu i-am criticat, sincer am avut curiozitatea de a-i cunoaște, dar nu a fost așa să fie. Apoi, după o lună, am aflat cu bucurie că mai aveam și trei frați: două surori și un frate. Nu am stat pe loc și am început să îi caut….
     Insistențele mele nu au fost în zadar! Am aflat că sora cea mai mare era într-un centru de plasament pentru copii cu handicap din Toplița. Îmi amintesc acum ,râzând, că fugisem cu doi prieteni ce îmi erau colegi de cămin. I-am dus câteva haine, dulciuri și am stat cu ea. Emoțiile m-au copleșit când am văzut-o pe sora mea mai mare. Nu am putut vorbi cu ea, din cauza problemelor de sănătate pe care le are. Doamna asistentă socială, mi-a sugerat să comunicăm  folosind jocuriile terapeutice, să desenez cu ea.
      Nu știu sigur, dar cred că cu siguranță a simțit că îi sunt frate și că eram fericit să o văd pentru prima dată. Am păstrat legătura cu asistenții sociali de acolo, unde, acum, recent, mi-au spus că au transferat-o într-un centru de plasament din Bistrița. A doua soră Vandana, (chiar așa o cheamă) mai
mică, trăiește la Cluj-Napoca, are 23 ani acum și a stat și ea în casa de copii până cand s-a decis să își facă familia ei. A reușit. Are cinci copii frumoși, de diferite vârste și e singură, soțul i-a murit într- un accident de mașină. 
      Când am fost la ea, și ne-am cunoscut, i-am auzit pe nepoții mei, strigându-mã “Upy” sau “Uncul”; eram așa emoționat că am început să plâng de fericire și să îmi strâng sora în brațe, dar și pe ei.
      Legătura noastră este foarte apropiată și mereu vorbim la telefon. Nu îmi venea să cred că visurile mele prindeau culoare, dar  mai aveam să îl cunosc și pe Matei! 
      Anul 2018, spun eu că nu a fost așa de rău. În luna august l-am căutat din nou pe facebook , nu am renunțat la visul meu şi l-am găsit . Aveam multe
să ne povestim, emoțiile erau mari, pentru că ne simțeam emoționați, bucuroși, fericiți, curioși de viețile noastre. Prin intermediul video-call menținem legătura și nu oricum: cântam, dansăm, gătim împreuna, ne uităm la film, ne povestim cum ne-a fost ziua, chiar bem un pahar de wiski împreună,  în speranța că toate aceste lucruri vor prinde viață. Nu a fost ușor ca această relație să se construiască având în vedere faptul că familia adoptivă nu îl susținea. I-a ascuns adevărul că este adoptat, dar și faptul că mai are alți frați, deorece după cum am înțeles, au vrut să-l protejeze și să-l menajeze.       
        După o serie de acte doveditoare traduse și trimise, din ambele părți prin intermediul oficiului de adopții din Romania, relația noastră a început să se consolideze. Mă bucur că are parte de o viață frumoasă și armonioasă. Dar înainte să închei această poveste cu voi vreau să vă spun, că nu mi-am pierdut speranța că îl voi cunoaște niciodată. Așa a și fost.
       Acum a rămas momentul cel mare să ne vedem în mod real unul aproape de celălalt, să pot să îl strâng în brațe și lucrurile pe care le facem împreună online să le facem în realitate. 
    Mereu mă gândesc, când va sosi această clipă, această șansă … Dar știți cum este?!   
     Niciodată nu spune niciodată, că nu se știe, ce îți rezervă ziua de mâine! 

Matteo

Lasă un mesaj

Translate »