Copii, Destine Rătăcite

 Când am început să creștem, normal că și problemele și cerințele noastre au început să crească față de angajații care ne purtau de grijă. 
     Ajungeam noaptea târziu acasă, regulamentul interior era valabil pentru fiecare; nu aveam voie să fumăm, să întârziem acasă,  când trebuia să ne întoarcem de la școală, sau dacă vroiam să ieșim undeva puteam face acest lucru doar dacă aveam bilet de voie.

          De multe ori încălcam regulamentul impus, eram copii, adolescenți, făceam greșeli fără să ne dăm seama, sau de multe ori doar să ne amuzăm. Atunci, din punctul lor de vedere (al directorului educativ ) din viziunea lui, considera că nu suntem cuminți, eram pedepsiți, ținuți într-o camera ce avea ca destinație inițială izolarea în scopuri medicale. „La cămin acel izolator mai era folosit în scopuri “educative” așa ne spuneau directorii din cămin când ne închideau acolo. Alții au stat chiar și o lună de zile în acel “izolator”.  

      Ne dădeau să mâncăm pâine și să bem apă dintr-un bidon de plastic, doi litri. Acolo aveam amenajat un pat în forma fierului, ca la pușcărie sau ca la spital, o tablă mare ca la  școală, deoarece în timpul acela trebuia să ne scriem gândurile și ce aveam de gând să facem când ieșeam din izolator, dar în acelși timp să scriem  de ce am făcut aceea prostie.

camera izolare

      Pe aceea vreme, era doamna director, Mariana Tihărău la DGASPC Brașov.  
      După ce mai mulți colegii din cămin am început să dezvăluim la Mass-Media, ce ni se întâmpla, că ne închideau în aceea carceră, după un scandal imens atunci s-a renunțat la astfel de pedepse și nu a mai fost folosit. Îmi amintesc când aflau că vin controalele din partea autoritățile locale, ne dădeau drumul, menționându-ne că am fost exemple bune în carceră și că meritam să fim liberi.
      Totuși, drepturile noastre erau încălcate, deoarece spre exemplu anumiți  angajații care ne purtau de grijă, era un personal necalificat sau nespecializat, lipsa de grija pe care trebuia să ne-o ofere, ne sancționau cum le trecea prin cap prin mai multe metode cum ar fi:
      Ne mutau la şcoli inferioare, transfer pe care noi nu le-am cerut, de la licee la şcoli profesionale, de la şcoală normală la şcoală pentru copii cu disabilităţi.         
      M-au mutat pe mine și pe încă 16 colegi din cămin la Făgăraș, La colegiul Tehnic ,,Aurel Vijoli” la intrare în Combinat, unde era internatul Liceului. În aceeași curte era și centrul pentru cei cu dizabilități severe, psihice.
      Tare curios am fost când pe același palier în acel internat eram amestecați cu copii care aveau dizabilități.Eram panicat. Nu aveam condiții materiale: baia comună și dușul comun erau un dezastru infect. Cantina de mese la 5 minute de internat, de mers pe jos, o clădire părăsită, mai să cadă pe tine, acolo serveam cele trei mese sărace care erau hrana noastră fără gust și fără culoare, apă chioară. Profesorii, educatorii din internat și de la școală preferau mai bine să ne ducă pe terenurile lor agricole să muncim cu ziua, să culegem cartofi, struguri, prune. De cele mai multe ori nu vedeam banii pe ziua de muncă ci ne plăteau în note la școală la materia respectivă. Zis Neamțu, pedagog de noapte, recepționa toate prostiile care se făceau în internat, iar el ne făcea băieți cuminți din nou ne bătea cum știa mai bine și fără să lase urme, în baie. 
      Nu am putut sta deoparte și am apelat din nou la mass-media, până când vocea noastră a fost auzită. Camerele noastre erau altele, nu mai erau acelea vechi, paturi noi, dulapuri de lemn, nu de fier, geamuri termopan nu de lemn care dădeau să cadă, dușurile erau dușuri, iar băile aveau toalete cu uși pentru a avea intimidate; aveam gresie și faianță, în cantină aveam alte mese unde să mâncăm, scaunele erau toate colorate de plastic frumos, aveam chiar și față de masă, furculițe, cuțite, linguri de inox, iar cei cu dizabilități au fost separați pe un alt palier. Cireașa de pe tort, directorul a fost schimbat, iar eu am refuzat să mă mai întorc în acel loc pentru că nu mă regăseam, nu aveam prieteni acolo, iar prietenii mei erau la Brașov.
     Am fost în biroul de la Inspectoratul Școlar General, pentru a întreba la ce școală am fost repartizat, dar surpriza ceea mare, că eu de fapt eram repartizat de către calculator / sistem la Liceul de Alimentație Publică și Turism din Brașov. Am aflat că am fost transferat printr-o cerere adresată, înțegerea între cei de la Inspectoratul Școlar General Brașov și cei de la cămin.
      Ne băteau cu bătătorul de covoare de plastic, (de culoare gri)… ne lega de colorifer cu prelungitorul și arunca cu apă pe noi, ca să ne facă să tăcem, iar noi plângeam, era normal… una din ele se punea pe noi și striga în gura mare ca a intrat satana în noi, iar în același timp ne spunea rigăciunea înger îngerasul meu. Doamne mă întreb amindindu-mi, acum că scriu, cât de proaste puteau fi, unele femei, care aveau grijă de noi? Parcă eram sacul ei de box…îmi amintesc când mă lăsa în curte în pijama, cică să mă sperie sau să mă pedepseacă că am întârziat acasă, după tot pe mine mă certa de ce eram răcit…
      Când nu făceam temele sau luam note sau calificative mai mici de opt 8 sau B (BINE), ne bătea cu rigla, sau ne punea să stăm îngenunghi cu mâinile sus pe tocul ușii de lemn câte o oră, mi se părea o veșnicie, dacă nu mâncam totul din farfurie ne dădea cu polonicul sau paleta de inox în cap, chiar ne înțepa cu furculița… dacă caietele noastre aveau colțuri, rupea mama sociala acea pagină și ne punea s-o mâncăm, la fel proceda și dacă aveam greșeli gramaticale…  Îmi amintesc de gardienii pe care îi aveam, că ne băteau în garajul din curtea căminului. Plângeam de durere, atunci #dobitocul unu #radu, atât pe mine și pe ceilalți colegi de cămin ne puneau să facem câte o mie de genoflexiuni, mersul piticului în jurul terenului de fotbal… îmi amintesc când îmi găsea țigările în buzunar, că îmi dădea câte o palmă de cădeam pe jos, de numai știam ce era cu mine. Îmi amintesc când eram ținuți flămânzi, ne băteau și ne puneau sș spunem de 1000 de ori  ,,Îngerul, îngerașul meu”, să facem mătănii, ca Dumnezeu să ne ierte.
        Când venea cineva în vizită ce frumos se purtau cu noi, mai mult ne dădeau ce vroiam, doar ca să tăcem din gură. Noi tăceam de frică, că știam că după rămâneam cu ele, iar când spuneam directoarei sau directorului ce pățeam spuneau că noi mințim sau că avem haluscinații, sau de multe ori luau decizii în a ne apăra.

      Se făceau careuri în care eram convocați toți cei 98 de copii împreună cu mamele sociale și mătușile, asistentul social, psihologii, avocatul jurist al centrului de plasament în frunte cu directorul educativ care ne era și medic de familie. Ne spălam ,,rufele în familie” și eram certați, criticați, ne făceau să ne simțim înjosiți când doctorul de familie anunța că respective persoană are diferite probleme de sănătate ( astea ar fi trebuit să fie confidențiale).
      Psihologul era „forțat” să dezvăluie cele mai intime și de groază gânduri pe care le aveam și le spuneam cu încredere în orele de consiliere psihologice, iar în cadrul careului, arătând cu degetul către copilul sau adolescentul respectiv, strigându-l și pe nume ca să-l înjosească în fața tuturor. Careurile de grup erau un stres imens pentru noi…câțiva dintre ei au și leșinat, medicul de familie menționând să nu mai râdem ca proștii pentru că, cauza leșinului este lipsa calciului, nu stresul emoțional pe care-l trăiam cu toții. Toată lumea râdea, cineva, a venit cu inițiativa să ne ajute să ne lăsăm de fumat. L-a chemat pe gardianul de servici  ,,achebono” să-i aducă caietul unde erau menționați de către gardieni, copii care au fost prinși fumând. Ne-a chemat în grupe de câte 10 copii în birou la dumneaei, ușa închisă, geamurile închise și ne-au servit pe fiecare dintre noi, fum după fum, țigară după țigară  fără să ne oprim, țigările erau  înmuiate în lapte, uscate pe calorifer. Am fumat toți cei nominalizați până când la unii ni s-a făcut rău, iar băieților mai mari le-a plăcut această șuetă, amuzându-se de investiție și de lecția de viață pentru a ne lăsa de fumat.
      Atunci, apărea doctorul de familie, care le rezolva pe toate și care ne dădea pastila magică. Așa o numesc eu, ca într-adevăr era magică, că mă lua somnul cu totul și uitam tot ce se întâmplă cu mine. Dimineața și seara timp de un an de zile, eram obligat de către mama socială sau de gardienii căminului, să înghit #carmazepin sau #diazepam. Cei drept că nu mai eram eu același copil care alerga de colo colo, care râdea sau făcea pe colegii din școală să râdă, eram  adormit toată ziua, eram ca o legumă care abia mă mai târam pe jos. Normal ca am început să mă opresc, să mai iau pastilele magice, ca unii colegi din cămin m-au îndemnat să nu mai iau astfel de pastile și săreau pentru mine, îmi aruncau pastilele la wc… atunci mi-au făcut doctorul și asistenta medicală sub pielea capului în ceafă injecție, motivul lor era să îmi crească părul. Eu din cauza maltratărilor din copilăria pe care o trăiam acolo din partea unor angajate fără studii și care nu știau să își controleze stările și nervii și nu știau să gestioneze problemele noastre, a început să îmi cadă părul. Adică alopecie occipitală pe baza de stres.  Nu pot să nu spun că tot tâmpita care trebuia să îmi poartă de grijă râdea că îmi cade părul, râdea de mine, iar eu nu știam de ce. 

        Îmi amintesc când ne atașam de angajați și încercam să construim o relație între noi și ei, atunci acel zid pe care-l construiam era lovit, era spulberat de către directori. De ce spun asta? Angajați care ne iubeau și care chiar ne dovedeau asta, prin vorbele lor, mângâierea pe care ne-o ofereau sau atunci când ne ofereau diferite cadouri, haine, dulciuri sau diferite ieșiri în oraș sau ne luau la ei acasă, conducerea din cămin, îi puneau pe acești oamenii să își de-a demisia, sau erau dați afară din cămin. La fel se întâmplă și cu oamenii din afara căminului erau amenințați sau intimidați prin diferite metode, să se îndeparteze de noi.  Nu am înțeles, că în ultima vreme ne mutau dintr-o căsuță în alta, că așa credeau că este bine, sau când vedeau că ne înțelegeam bine între noi, mamele sociale rugau să fim transferați în altă căsuță. Oare care era scopul, mai mult atunci când provocau certuri între noi…? 
       Am fugit de mai multe ori din casa de copii, dar fugeam pentru câteva ore. De data aceasta am fugit departe, la o mănăstirea din Sighișoara. Acolo era locul ideal pe care l-am cunoscut printr-o prietenă, sora unei colege de școală, care mă mai ducea de sărbători în excursie și pentru că îmi plăcea că era liniște și mă simțeam bine.
         După ce m-a bătut mama socială, pentru că am insistat să cer răspunsuri de ce îmi ascundeau să știu legăturile biologice am fugit la mănăstirea Sighișoara unde deja oamenii de acolo mă cunoșteau. După trei zile, părintele când a văzut că m-am liniștit, am sunat împreună la casa de copii, iar imediat au venit să mă ia, doamna directoare și medicul de familie. Directoarea a fost tare înțeleaptă și mereu ma înțeles, niciodată nu mă pedepsea, dimpotrivă, mă certa și îmi explica unde am greșit, mă făcea să înțeleg. În ziua respactivă i-a sugerat directorului educativ să stea în mașină că știa că nu-l suport și că îmi era teamă de el. Promisiunea doamnei directoare a fost una solemnă și din clipa aceea nimeni nu m-a mai bătut și nu m-a mai pedepsit și nici nu am mai intrat în aceea nenorocită cameră / izolator. Aceea mamă socială a fost dată afară din casa de copii. 

       Atunci analizând concret și încercând să pun în balanță copilăria mea și adolescența, prin condițiile de trai avute, ce am avut de învățat sau ce am văzut și ce am trăit, mă intreb oare la ce mai îmi erau de folos toate aceste condiții materiale, dacă angajatele ce trebuiau sa îmi poarte de grijă, unele din acele femei, se comportau ca și cum eram niște animale, atunci ce rost mai avea să avem, toate condițiile dacă dădeau în noi ca în sacul de box ?

      Cum poți să mai ai încredere în astfel de oameni? Oare acești oameni așa procedau și în familiile lor? Cum pot astfel de oameni să lucreze cu copii adolescenți și tineri dacă ei nu sunt pregătiți pentru asta, nu au cursuri de formare? Cum pot să lucreze astfel de oameni care nu știu să gestioneze stările emoționale ale lor, de ale noastre nu mai vorbim?

       Ar fi multe de întrebat dar fără răspuns. Cred că cel mai important criteriu  pentru noi la angajare ar fi fost dedicarea . De ce nu s-a căutat asta?
Care ar fi soluțiile, una din ele? 
#nextpage  ” Drumul spre o viață normală”