• +40 773 787 071
  • contact@rupigabor.ro

Arhivă autor

Drumul spre o viață normală

  Vlad Alexandrescu, a făcut un raport moral – și a scris o carte asupra copiilor lăsați în grija statului Copiii lui Irod” .

      Ar fi multe de întrebări, dar câteodată fără răspuns. Cred că cel mai important criteriu pentru noi la angajare ar fi fost dedicarea. De ce nu s-a căutat asta?
      De foarte multe ori, atunci când suntem în situația de a lua o decizie, este esențial să ne folosim puterea personală și hotărârea de a duce la bun sfarșit ceea ce am decis. Determinarea este un element esențial în formula decizională. De puterea cu care luăm deciziile personale depinde însă și ducerea la bun sfârșit a acestor hotărâri și este important să devenim conștienți de faptul că o decizie are nevoie de putere și de energie pentru a fi materializată și împlinită.
        Ieși dintr-o casă de copii, crescut până la 18 ani de un sistem, care noi azi, spunem și credem că s-a mai schimbat…!
       Dar mă uit concret și punctual la acest sistem al statului Român! Când mă refer la sistem, nu mă refer, doar la a generaliza o întreagă lume. Decât acei oamenii pe care lumea i-a numit, i-a așezat pe acel scaun, sa aibă puterea pe care o au, dar privesc ca o gutuie amară și văd că nici unul nu face nimic. Dacă face, face prost, dar prost cu steluță! Așa ca la grădiniță
      Ce văd, că încă există, mă doare capul! Dar mite de ceea ce am trăit, pe pielea mea să îmi amintesc, ca nici plânsul nu îmi vindecă rănile, decât eu, prin a accepta situația și să mă “arunc” vieții optimist, înainte spre o viziune mai bună și mai clară, sau de ce nu, să îmi regăsesc resursele naturale sau psihologice a fi “curat” în interiorul meu și să vreau sa îmi cer, o lume luminoasă, clară și nouă.
       De unde, cu cine, când, cum, de ce, oare, dacă, se poate, si așa îmi vin tot felul de întrebări cu toate semnele acelea de exclamație!
       Unii copii din sistem, nu prea știu, să facă mai nimic, dar nu e doar vina lor, știm bine cu toți. Dar când le explicii tinerilor, ei îți spun că ești rău, dar când îi spui unui angajat, iți spune că sunt crescut prost. Și așa și este; “suntem crescuți prost” o pot confirma eu sau oricare copil ce a fost în aceste centre de plasamnet , case de copii ….
      Ar fi multe de întrebări, dar câteodată fără răspuns. Cred că cel mai important criteriu pentru noi la angajare ar fi fost dedicarea. De ce nu s-a căutat asta? Atunci, îi dau dreptate fostului coleg de cămin ce spunea, “casa de copii e ca o pușcărie, iar pușcăria este ca și casa de copii”…

Întrebare adresată către mine de un prieten:
    “Dacă ai avea puterea de-a schimba ceva în sistemul de stat, privind situația copiiilor din centrele de plasament/ casele de tip familiar, care ar fi acel lucru? “

       Cred și este foarte important, ca în primul rând să fi învâțat să ai cu tine “un bagaj”, în noua lume reală, cum o numesc eu cele trei principii. Am înțeles cu greu, fiecare pas cu care mă întâlneam în viața mea. Erau obstacole diferite, nu știam să le gestionez dar în pași mărunți, treptat, am început să lucrez cu mine, prin diferite cursuri de dezvoltare personală, prin terapii personale atât prin diferite cursuri și jocuri de grup, unde am învățat cum să am încredere în mine, dar mai întâi de toate, trebuie să te accepți pe tine! Adică? Mulți dintre noi nu știu să se iubeasca pe ei înșiși. Pentru că nu am fost învățați.
      Poate de aceea uităm să trăim, nu prețuim viața și ne îndepărtăm de esențial. Poate de aceea le permitem unora să ne rănească, să ne jignească, să ne dezamăgească… Poate de aceea rămânem legați de oameni și de povești din trecut, care ne țin în loc și ne i-au șansa la fericire. Poate de aceea ne abandonăm uneori și ajungem să credem că nu suntem suficient de buni ca să merităm mai mult. Poate de aceea ne desconsiderăm, suferim complexe și nu avem încredere în noi. Poate de aceea ne torturăm cu gânduri negative, ne izolăm de tot ce e frumos și ne luăm dreptul la o viață frumoasă. Poate de aceea ne abandonăm visele și trăim numai pentru și prin alții.  Poate de aceea uităm să fim frumoși și lăsăm oameni și suferințe să ne transforme în persoane care nu ne-am dori să fim. Poate de aceea abandonăm planurile noastre dinainte să le începem și ne temem de noi începuturi. Poate de aceea uităm că merităm tot ceea ce este mai bun și mai frumos și devenim exagerat de modești și cu așteptări mult prea limitate. 
       Oamenii te judecă în funcție de propriile lor filtre și percepții asupra realității. Îți vorbesc despre “cum ești tu” însă ei nu te văd pe tine, ci propriile lor preconcepții, amintiri, judecăți de valoare.
      De asemenea, feedback-urile pe care le primești de la cei din jur, pozitive sau negative, sunt de multe ori date de masură și de felul în care tu corespunzi nevoilor, așteptărilor, dorințelor, viziunii și egoismului lor. Dacă le satisfaci nevoile ești un om de valoare, dacă nu … nu. Dacă corespunzi viziunii lor ești un om ok, dacă nu… nu.
      Știind toate acestea, cum de încă accepți să îți stabilești propria valoare în funcție de ce spun alții?
     #Increderea ta în tine este dată de ceea ce știi să faci și faci. Respectul de sine este rezultatul grijii pe care ți-o porți. Iubirea de sine este data de felul în care știi să te prețuiești și să îți trăiești viata, onorându-te pe tine prin tot ceea ce ești și faci. #Singurul om de pe lumea asta care este în măsură să îți stabilească valoarea ești tu însuți. Nu mai permite ca vocile altora să determine cine ești și cât valorezi.  

       Am înțeles că fără educație nu poți face nimic  în viațâ. Realizez că dacă nu ar fi fost școala, nu am putea ajunge atât de importanți în societatea care ne cultivă mintea și ne perfecționează pentru ca noi, să ajungem acolo unde “vrem să fim și ce vrem să devenim”.
      Prin educaţie învățăm dezvoltarea conştientă a potenţialului nostru, al omului şi formarea unui tip de personalitate solicitat de condiţiile prezente şi de perspectiva societăţii. Educaţia are următoarele caracteristici: pune accent pe oameni, ce urmăreşte dezvoltarea calităţii umane şi explorarea orizonturilor, ceea este orientată predominant spre pregătirea pentru viaţă, are în vedere, cu precădere, întrebări asupra existenţei, vizează cu precădere dezvoltarea unei stări sau a unei structuri atinse, finalitatea în educaţie îmbină viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung. Activitatea educaţională este dinamică şi flexibilă în acelaşi timp, iar educaţia stimulează idealul fiinţei umane exprimat prin „a fi şi a deveni”.
      Conceptul de dezvoltare personală cunoscut și sub denumirea de „self help” sau „evoluție personală” cuprinde suma tuturor activităților formale sau informale și a experiențelor, care au drept scop îmbunătățirea stării de conștientizare, descoperirea talentelor, dezvoltarea abilităților personale, îmbunătățirea calități vieții și realizarea aspirațiilor personale.
       Există mai multe modalități prin care putem îmbunătăți calitatea vieții, relațiile, sănătatea, cariera, nivelul de spiritualitate. Strategia poate să cuprindă lectura unor cărți de specialitate, participarea la evenimente sau diferite întâlniri pe domeniile de interes, participarea la un curs sau mai multe sesiuni de coaching. Poate că acest proces de schimbare ne era de folos astăzi, dacă plecam în lumea largă cu acest mare “bagaj”:
– să învățăm să avem o direcție clară (prin stabilirea de obiective pornind de la ce avem în prezent și ce ne dorim)
– să reușim să facem alegerile bune (privind în interiorul nostru și ascultându-ne intuiția)
– și să învățăm cum să trăim inteligent (gestionându-ne emoțiile și comunicând eficient).
      Mai simplu spus, să avem parte de această dezvoltare personală care este un proces continuu de reprogramare a minții, care vizează urmatoarele direcții principale:
– îmbunătațirea stării de clarificare mentală;
– dezvoltarea abilităților personale;
– stabilirea unor direcții mult mai clare în zona personală și profesională.
     Practic, dezvoltarea personală te ajuta în mod semnificativ să îți crești calitatea vieții, și să poți ajunge ceea ce îți dorești.

     Multe cunoștințe de baza le învățăm la școală, sau de la oamenii pe care îi întâlnim în viață noastră și ne dau sfaturi și ne îndrumă. Dacă știm foarte bine cine suntem, ce putem realiza, cum să ne transformăm visele în realitate și am mai avea nevoie să învățăm nimic, este excelent! Dar dacă suntem prinși într-un dans cu noi înșine, în care ne spunem “mi-aș dori asta însă nu pot, nu am resurse suficiente, nu cred că e pentru mine, nu voi obține chiar dacă voi încerca”, indiferent că este vorba de viața personală sau de carieră, atunci dezvoltarea personală este o soluție, practică și la îndemână.     
       Suntem mult mai atenți cu interiorul nostru, conștientizăm convingerile care ne limitează, înțelegem cum putem comunica mai eficient, descoperim cum putem trăi și altfel. Simțim conexiunea cu Universul și cu oamenii și devenim conștienți de timp și cât de important este să petrecem timp de calitate.
       Și cum spun mereu: Timpul este unul dintre cele mai prețioase “lucruri” pe care le poți dărui unei cauze

       Poți începe chiar cu tine. Și aceste lucruri care sunt foarte importante ar fi trebuit să le învățăm până la ieșirea din casele de copii, dar nu numai pentru noi, este valabilă pentru toată lumea. Mă gândesc, că acești tinerii pot fi sprijiniți și după părăsirea lor din sistem. Atunci când se face monitorizarea lor îndeaproape pentru integrarea lor în societate.
        Să-i susțină prin diferite cursuri de specializare, și să le fie aproape atunci când au nevoie, nu să-i lase a nimănui din nou, ai arunca în stradă, practic a doua oară, dar de data aceasta, abandonații de statul care i-a crescut în propiul sistem.

Matteo

Schimbarea Vieții, într-o Lume Reală

“Scopul de supraviețuire, prin orice mijloc și cu orice preț, fără să ai o stimă de sine și încredere, în tine însuți, într-o lume reală, alta, decât aceea din casa de copii, în care ai crescut, este o adevarată aventură, pentru fiecare. Doar cei mai tari sunt cei mai buni şi cei mai buni vor supravieţui, asta-i legea naturii."

       ,,Imaginea persoanelor fără adăpost din gara Brașov m-au înspăimântat, dar în acelși timp, m-au motivat să accept că pot reuși cu un sacrificiu… 3 luni sub cerul liber. Voința, determinarea și educația au contribuit la reușita mea…”

Matteo

Copii, Destine Rătăcite

 Când am început să creștem, normal că și problemele și cerințele noastre au început să crească față de angajații care ne purtau de grijă. 
     Ajungeam noaptea târziu acasă, regulamentul interior era valabil pentru fiecare; nu aveam voie să fumăm, să întârziem acasă,  când trebuia să ne întoarcem de la școală, sau dacă vroiam să ieșim undeva puteam face acest lucru doar dacă aveam bilet de voie.

          De multe ori încălcam regulamentul impus, eram copii, adolescenți, făceam greșeli fără să ne dăm seama, sau de multe ori doar să ne amuzăm. Atunci, din punctul lor de vedere (al directorului educativ ) din viziunea lui, considera că nu suntem cuminți, eram pedepsiți, ținuți într-o camera ce avea ca destinație inițială izolarea în scopuri medicale. „La cămin acel izolator mai era folosit în scopuri “educative” așa ne spuneau directorii din cămin când ne închideau acolo. Alții au stat chiar și o lună de zile în acel “izolator”.  

      Ne dădeau să mâncăm pâine și să bem apă dintr-un bidon de plastic, doi litri. Acolo aveam amenajat un pat în forma fierului, ca la pușcărie sau ca la spital, o tablă mare ca la  școală, deoarece în timpul acela trebuia să ne scriem gândurile și ce aveam de gând să facem când ieșeam din izolator, dar în acelși timp să scriem  de ce am făcut aceea prostie.

camera izolare camera izolare

      Pe aceea vreme, era doamna director, Mariana Tihărău la DGASPC Brașov.  
      După ce mai mulți colegii din cămin am început să dezvăluim la Mass-Media, ce ni se întâmpla, că ne închideau în aceea carceră, după un scandal imens atunci s-a renunțat la astfel de pedepse și nu a mai fost folosit. Îmi amintesc când aflau că vin controalele din partea autoritățile locale, ne dădeau drumul, menționându-ne că am fost exemple bune în carceră și că meritam să fim liberi.
      Totuși, drepturile noastre erau încălcate, deoarece spre exemplu anumiți  angajații care ne purtau de grijă, era un personal necalificat sau nespecializat, lipsa de grija pe care trebuia să ne-o ofere, ne sancționau cum le trecea prin cap prin mai multe metode cum ar fi:
      Ne mutau la şcoli inferioare, transfer pe care noi nu le-am cerut, de la licee la şcoli profesionale, de la şcoală normală la şcoală pentru copii cu disabilităţi.         
      M-au mutat pe mine și pe încă 16 colegi din cămin la Făgăraș, La colegiul Tehnic ,,Aurel Vijoli” la intrare în Combinat, unde era internatul Liceului. În aceeași curte era și centrul pentru cei cu dizabilități severe, psihice.
      Tare curios am fost când pe același palier în acel internat eram amestecați cu copii care aveau dizabilități.Eram panicat. Nu aveam condiții materiale: baia comună și dușul comun erau un dezastru infect. Cantina de mese la 5 minute de internat, de mers pe jos, o clădire părăsită, mai să cadă pe tine, acolo serveam cele trei mese sărace care erau hrana noastră fără gust și fără culoare, apă chioară. Profesorii, educatorii din internat și de la școală preferau mai bine să ne ducă pe terenurile lor agricole să muncim cu ziua, să culegem cartofi, struguri, prune. De cele mai multe ori nu vedeam banii pe ziua de muncă ci ne plăteau în note la școală la materia respectivă. Zis Neamțu, pedagog de noapte, recepționa toate prostiile care se făceau în internat, iar el ne făcea băieți cuminți din nou ne bătea cum știa mai bine și fără să lase urme, în baie. 
      Nu am putut sta deoparte și am apelat din nou la mass-media, până când vocea noastră a fost auzită. Camerele noastre erau altele, nu mai erau acelea vechi, paturi noi, dulapuri de lemn, nu de fier, geamuri termopan nu de lemn care dădeau să cadă, dușurile erau dușuri, iar băile aveau toalete cu uși pentru a avea intimidate; aveam gresie și faianță, în cantină aveam alte mese unde să mâncăm, scaunele erau toate colorate de plastic frumos, aveam chiar și față de masă, furculițe, cuțite, linguri de inox, iar cei cu dizabilități au fost separați pe un alt palier. Cireașa de pe tort, directorul a fost schimbat, iar eu am refuzat să mă mai întorc în acel loc pentru că nu mă regăseam, nu aveam prieteni acolo, iar prietenii mei erau la Brașov.
     Am fost în biroul de la Inspectoratul Școlar General, pentru a întreba la ce școală am fost repartizat, dar surpriza ceea mare, că eu de fapt eram repartizat de către calculator / sistem la Liceul de Alimentație Publică și Turism din Brașov. Am aflat că am fost transferat printr-o cerere adresată, înțegerea între cei de la Inspectoratul Școlar General Brașov și cei de la cămin.
      Ne băteau cu bătătorul de covoare de plastic, (de culoare gri)… ne lega de colorifer cu prelungitorul și arunca cu apă pe noi, ca să ne facă să tăcem, iar noi plângeam, era normal… una din ele se punea pe noi și striga în gura mare ca a intrat satana în noi, iar în același timp ne spunea rigăciunea înger îngerasul meu. Doamne mă întreb amindindu-mi, acum că scriu, cât de proaste puteau fi, unele femei, care aveau grijă de noi? Parcă eram sacul ei de box…îmi amintesc când mă lăsa în curte în pijama, cică să mă sperie sau să mă pedepseacă că am întârziat acasă, după tot pe mine mă certa de ce eram răcit…
      Când nu făceam temele sau luam note sau calificative mai mici de opt 8 sau B (BINE), ne bătea cu rigla, sau ne punea să stăm îngenunghi cu mâinile sus pe tocul ușii de lemn câte o oră, mi se părea o veșnicie, dacă nu mâncam totul din farfurie ne dădea cu polonicul sau paleta de inox în cap, chiar ne înțepa cu furculița… dacă caietele noastre aveau colțuri, rupea mama sociala acea pagină și ne punea s-o mâncăm, la fel proceda și dacă aveam greșeli gramaticale…  Îmi amintesc de gardienii pe care îi aveam, că ne băteau în garajul din curtea căminului. Plângeam de durere, atunci #dobitocul unu #radu, atât pe mine și pe ceilalți colegi de cămin ne puneau să facem câte o mie de genoflexiuni, mersul piticului în jurul terenului de fotbal… îmi amintesc când îmi găsea țigările în buzunar, că îmi dădea câte o palmă de cădeam pe jos, de numai știam ce era cu mine. Îmi amintesc când eram ținuți flămânzi, ne băteau și ne puneau sș spunem de 1000 de ori  ,,Îngerul, îngerașul meu”, să facem mătănii, ca Dumnezeu să ne ierte.
        Când venea cineva în vizită ce frumos se purtau cu noi, mai mult ne dădeau ce vroiam, doar ca să tăcem din gură. Noi tăceam de frică, că știam că după rămâneam cu ele, iar când spuneam directoarei sau directorului ce pățeam spuneau că noi mințim sau că avem haluscinații, sau de multe ori luau decizii în a ne apăra.

      Se făceau careuri în care eram convocați toți cei 98 de copii împreună cu mamele sociale și mătușile, asistentul social, psihologii, avocatul jurist al centrului de plasament în frunte cu directorul educativ care ne era și medic de familie. Ne spălam ,,rufele în familie” și eram certați, criticați, ne făceau să ne simțim înjosiți când doctorul de familie anunța că respective persoană are diferite probleme de sănătate ( astea ar fi trebuit să fie confidențiale).
      Psihologul era “forțat” să dezvăluie cele mai intime și de groază gânduri pe care le aveam și le spuneam cu încredere în orele de consiliere psihologice, iar în cadrul careului, arătând cu degetul către copilul sau adolescentul respectiv, strigându-l și pe nume ca să-l înjosească în fața tuturor. Careurile de grup erau un stres imens pentru noi…câțiva dintre ei au și leșinat, medicul de familie menționând să nu mai râdem ca proștii pentru că, cauza leșinului este lipsa calciului, nu stresul emoțional pe care-l trăiam cu toții. Toată lumea râdea, cineva, a venit cu inițiativa să ne ajute să ne lăsăm de fumat. L-a chemat pe gardianul de servici  ,,achebono” să-i aducă caietul unde erau menționați de către gardieni, copii care au fost prinși fumând. Ne-a chemat în grupe de câte 10 copii în birou la dumneaei, ușa închisă, geamurile închise și ne-au servit pe fiecare dintre noi, fum după fum, țigară după țigară  fără să ne oprim, țigările erau  înmuiate în lapte, uscate pe calorifer. Am fumat toți cei nominalizați până când la unii ni s-a făcut rău, iar băieților mai mari le-a plăcut această șuetă, amuzându-se de investiție și de lecția de viață pentru a ne lăsa de fumat.
      Atunci, apărea doctorul de familie, care le rezolva pe toate și care ne dădea pastila magică. Așa o numesc eu, ca într-adevăr era magică, că mă lua somnul cu totul și uitam tot ce se întâmplă cu mine. Dimineața și seara timp de un an de zile, eram obligat de către mama socială sau de gardienii căminului, să înghit #carmazepin sau #diazepam. Cei drept că nu mai eram eu același copil care alerga de colo colo, care râdea sau făcea pe colegii din școală să râdă, eram  adormit toată ziua, eram ca o legumă care abia mă mai târam pe jos. Normal ca am început să mă opresc, să mai iau pastilele magice, ca unii colegi din cămin m-au îndemnat să nu mai iau astfel de pastile și săreau pentru mine, îmi aruncau pastilele la wc… atunci mi-au făcut doctorul și asistenta medicală sub pielea capului în ceafă injecție, motivul lor era să îmi crească părul. Eu din cauza maltratărilor din copilăria pe care o trăiam acolo din partea unor angajate fără studii și care nu știau să își controleze stările și nervii și nu știau să gestioneze problemele noastre, a început să îmi cadă părul. Adică alopecie occipitală pe baza de stres.  Nu pot să nu spun că tot tâmpita care trebuia să îmi poartă de grijă râdea că îmi cade părul, râdea de mine, iar eu nu știam de ce. 

        Îmi amintesc când ne atașam de angajați și încercam să construim o relație între noi și ei, atunci acel zid pe care-l construiam era lovit, era spulberat de către directori. De ce spun asta? Angajați care ne iubeau și care chiar ne dovedeau asta, prin vorbele lor, mângâierea pe care ne-o ofereau sau atunci când ne ofereau diferite cadouri, haine, dulciuri sau diferite ieșiri în oraș sau ne luau la ei acasă, conducerea din cămin, îi puneau pe acești oamenii să își de-a demisia, sau erau dați afară din cămin. La fel se întâmplă și cu oamenii din afara căminului erau amenințați sau intimidați prin diferite metode, să se îndeparteze de noi.  Nu am înțeles, că în ultima vreme ne mutau dintr-o căsuță în alta, că așa credeau că este bine, sau când vedeau că ne înțelegeam bine între noi, mamele sociale rugau să fim transferați în altă căsuță. Oare care era scopul, mai mult atunci când provocau certuri între noi…? 
       Am fugit de mai multe ori din casa de copii, dar fugeam pentru câteva ore. De data aceasta am fugit departe, la o mănăstirea din Sighișoara. Acolo era locul ideal pe care l-am cunoscut printr-o prietenă, sora unei colege de școală, care mă mai ducea de sărbători în excursie și pentru că îmi plăcea că era liniște și mă simțeam bine.
         După ce m-a bătut mama socială, pentru că am insistat să cer răspunsuri de ce îmi ascundeau să știu legăturile biologice am fugit la mănăstirea Sighișoara unde deja oamenii de acolo mă cunoșteau. După trei zile, părintele când a văzut că m-am liniștit, am sunat împreună la casa de copii, iar imediat au venit să mă ia, doamna directoare și medicul de familie. Directoarea a fost tare înțeleaptă și mereu ma înțeles, niciodată nu mă pedepsea, dimpotrivă, mă certa și îmi explica unde am greșit, mă făcea să înțeleg. În ziua respactivă i-a sugerat directorului educativ să stea în mașină că știa că nu-l suport și că îmi era teamă de el. Promisiunea doamnei directoare a fost una solemnă și din clipa aceea nimeni nu m-a mai bătut și nu m-a mai pedepsit și nici nu am mai intrat în aceea nenorocită cameră / izolator. Aceea mamă socială a fost dată afară din casa de copii. 

       Atunci analizând concret și încercând să pun în balanță copilăria mea și adolescența, prin condițiile de trai avute, ce am avut de învățat sau ce am văzut și ce am trăit, mă intreb oare la ce mai îmi erau de folos toate aceste condiții materiale, dacă angajatele ce trebuiau sa îmi poarte de grijă, unele din acele femei, se comportau ca și cum eram niște animale, atunci ce rost mai avea să avem, toate condițiile dacă dădeau în noi ca în sacul de box ?

      Cum poți să mai ai încredere în astfel de oameni? Oare acești oameni așa procedau și în familiile lor? Cum pot astfel de oameni să lucreze cu copii adolescenți și tineri dacă ei nu sunt pregătiți pentru asta, nu au cursuri de formare? Cum pot să lucreze astfel de oameni care nu știu să gestioneze stările emoționale ale lor, de ale noastre nu mai vorbim?

       Ar fi multe de întrebat dar fără răspuns. Cred că cel mai important criteriu  pentru noi la angajare ar fi fost dedicarea . De ce nu s-a căutat asta?
Care ar fi soluțiile, una din ele? 
#nextpage  ” Drumul spre o viață normală”

Next - Drumul spre o viață normală
Matteo

Copilăria

OANA ALECU

     M-am născut pe 13.02.1991 în Târgul Mureș, județul Mureș într-o familie cu 4 frați. La 3 luni am ajuns într-un leagăn de copii din Toplița. Am stat până la vârsta de 3 ani în acest leagăn de copii, am fost transferat la Brașov, prin hotărâre judecătorească, la un centru de plasament privat, un model exemplu nou adus în România în anul 1994 căsuțele de tip familial. În total eram 98 de copii, locuiam într-o căsuța   8 – 9 copii şi  aveam două angajate care aveau grijă de noi, pe care le strigam “mamă sau mătușă” ce ne purtau grijă 24 cu 24h. 
      Într-o cameră stăteam / locuiam 2-3 copii, fiecare avea pat, noptieră , dulap, personal , aveam duşuri amenajate , aveam o sufragerie mare unde serveam mesele zilnice, făceam temele, ne jucam sau ne uitam la televizor.            Aveam mașină de spălat chiar și mașină de vase, microunde, cuptor electric, dar şi hotă electrică. Erau toate condițiile într-o căsuţă poate cineva din familie nu avea parte de aşa ceva. Să vă povestesc că aveam și sala de sport acoperită, imensă cât un teren de fotbal, dar aveam şi un teren de fotbal cu gazon artificial, teren de baschet, plasă de volei, loc pentru tenis de teren, masă pentru pin-pong, profesori de sport la care toți copiii eram înscrişi în diferitele programe de sport, activități de mișcare, se organizau diferite excursii – de o zi, două, trei zile la munte, unde ne cazam în cabane sau mergeam și cu cortul. Ce fain era!

        În fiecare vacanţă de vară toți copii eram pe litoralul românesc, eram cazaţi la hoteluri de 4- 5 stele cu piscina, câte două săptămâni stăteam, ne distram, mergeam cu vaporul pe mare, la cinematografele din aer liber eram prezenți seara de seara,  şi  teatrele erau full, cu noi copii din cămin, că numai aveau loc alţi oameni.  În fiecare dimineaţă, mergeam și făceam aerobic, sau mergeam și făceam voluntariat și curățam plaja de mizerii. Odata cu creșterea noastră, vacanţele erau altele, diferite. Mulți din cămin au mers în Austria, Germania, Italia sau în alte ţări să viziteze cu un autocar închiriat de cămin si cu angajații căminului, dar   s-a plecat şi cu avionul în alte destinații.             
      Aniversările de naștere ale noastre erau organizate cu mare atenție, fiecare avea tortul lui personalizat, cadourile nu lipseau, aveam la dispoziție muzica și loc pentru dans. Fiecare copil în parte primea la împlinirea vârstei câte o felicitare de la sora lui Țiriac. Ne felicita pe fiecare în parte, de reușitele noastre sau eram încurajați să luptam mai mult, pentru ceea ce vrem să facem.  Dacă aveam probleme de sănătate,  era Domnul Frunză, “Odihnească-se în pace”, împreună cu doamna asistent medical  “Cita” oameni de nădejde care mergeau cu noi peste tot, la cele mai bune spitale din țară să ne duca la operat pentru diverse probleme de sănătate, numai să ne facă sănătoși. Haine, ghiozdanele si încălțămintea, le primeam de la sponsori, prietenii lui Țiriac, veneau cu tirurile, de la diverse mărci bune, cunoscute; noi aveam (Reebok, Nike, PUMA, Fila, Adidas, Naf-Naf, etc. ). Toamna era o agitaţie și un haos, că râdeam în hohote cu bucătari căminului şi cu mamele şi mătușile sociale, de trebuia să ne facem “provizi de iarna” puneam şi făceam zacusca, gem, salata de vinete, puneam la borcan să avem la murături, descărcam un camion întreg de legume și le sortam pe categorii în magazia cea mare nu lipsea carnea de vânătoare, care era adusa de la Balc din Oradea, numai carne de mistreț, căprioară etc. Era sărbătoare mare. An de an sărbătoream recunoștința fata de ei sponsorii din America “Ziua Recunoștinței”, de grija ce ne-o ofereau, să avem o viaţă mai frumoasă. Îmi amintesc curcanul acela mare și imens curățat și umplut cu legume și pus în cuptor să se facă, mirosul fluiera în toată curtea aia mare ce era. Seara după ce serveam cina, fiecare mergea în livada curții noastre, și puneam felinarele cu lumânare lângă copacul lui. Da, fiecare avea copacul lui în livadă.        Craciunul, uf, Doamne cel mai minunat era când fiecare copil din căsuță, trebuia să participăm, la împodobirea căsuței în interior și exterior cu ghirlanda de brad și după puneam beculeţele. În pavilion erau birourile de contabilitate , asistenţă medicală sau socială, cabinet de psihologie, birou secretariat, bibliotecă, biroul directorului, sala “Baby Club”  era o sala mare unde făceam activități plastice, activitaţi de broderie, picturi pe sticlă, lucrări de traforaj și tâmplărie manuală, învățam să cântăm la diverse instrumente  (la pian, la chitară, la flaut, la acordeon, cu diverși profesori și educatori etc.), aveam o profesoară de dansuri sportive, Daniela, care, după ce ne învăța dansuri, ne ducea în diferitele evenimente prin Brașov să participăm, alții participau şi la cursuri de balet cu o fostă balerină renumită – doamna Lucica, şi  aveam parte și de dansuri populare, alături de maestru Oancea Cornel care era din zona Rupea.

       În timpul liber, unul din copii din cămin Petrișor Constantin- Costel, ne învăța dansuri sportive, primăvara și vara, din ce învăța el de la școala de dansuri #ProDanceStudio – Ioana Mihalcea Vasiliu- Centrul Cultural Reduta – în interiorul pavilionului unde era o terasă imensă, tot acolo își amenaja scena, îl ajuta administratorul Ne-a Pleșa și noi să facă scena aşa cum o visa el. Micile spectacole pe care le organiza, pentru diverse aniversări unde cine vroia  era binevenit să facă spectacol. În general erau pentru (1 martie – ziua femei, 8 martie Ziua Mamei, de Sfânta Maria, de ziua copilului etc.)

      Revenind la zăpăceala cea mare, agitație gălăgie, urlete, de bucurie, sala de sport, era ca o poveste de neuitat. Parcă se întâmplă asta chiar acum în ochii mei doar când îmi amintesc. Toți puneam “osul la treabă” şi amenajam, împodobeam bradul, din nou făceam scenă mare, ca în povești cu fulgii de nea, decoram copiii în zăpadă, din polistiren şi din diferite materiale de pânze, cream zăpada, derdeluș copăcei din crengi de brad şi din alte materiale. Sala de sport era una, ca dintr-o carte de poveste, de iarnă. Toată această muncă era pregătită cu 3 săptămâni înainte, toată lumea contribuia inclusiv angajații.

      Invitațiile către sponsori erau trimise și scrise de noi. În ziua de 24 decembrie mergeam organizat la colindat, prieteni colaboratorii căminului drept mulțumire și să le dăm de veste, de spectacolul cel aveam să-l organizăm pentru noi şi ei.
      În data de 25 Decembrie, în jurul orei 16:⁰⁰ în sala de sport şi parcarea exterioară, numai aveai loc, era full. Nu se mai putea intra atâta lume venea sa ne vadă. Moș Crăciun nu lipsea, venea cu sutele de pachete pentru fiecare. Le împărțea la finalul spectacolului, la bradul din casuţă fiecărui copil. Venea pe sanie tras de doi cai frumoși, încărcat cu pachete. Imediat,  ne bucuram de o cină bogată cu o grămadă de mâncăruri preparate şi dulciuri.  A doua zi, fiecare copil mergea la prietenii acasă câteva zile sau toată vacanţa de iarnă, la acei oameni care ne-au botezat, pentru noi erau a doua familie, ne sprijineau spiritual sau material. Totul era ca un basm, era magnific!
       La grădinițe, la școala gimnazială mergeam la școlile din oraș, la fel ca ceilalți copiii din famili.

Matteo

Dezvoltarea Deprinderilor de Autogospodărire

       Este foarte important ca procesul de dezvoltare, să fie planificat şi pregătit pentru orice copil, să fie învățat de mic, în pași mărunți pentru a se putea pregăti pentru viață și a fi capabili să se auto-gospodărească. În vederea dezvoltării abilităţilor fundamentale, pentru pregătirea adolescentilor și a tinerilor e necesară oferirea unui exemplu, model, pentru a avea o viață independentă, trebuie sa fie un program de instruire cu activități practice adresate lor, în care personalul sau și părinții să fie implicații cu copii și tinerii.

         Pentru participarea activă la viaţa socială a copiilor,  e esențial să fie implicați  de mici, obișnuiți, să se simtă capabili, responsabili, să le placă  atunci, iar aceste lucruri îi vor face pe adolescenții & tineri să  învețe  să se autogospodarească în viața de zi cu zi și vor fi mai familiari, vor avea deja deprinderi, după vârsta de 18 ani, atunci când trebuie să părăsească sistemul de stat, centrele de plasament, ei vor fi niște tineri care real se vor descurca.

        Îmi amintesc când am fost la centrul de plasament, din cele 11 căsuțe de tip familiar care erau amenjate acolo, trei căsuțe, au fost transformate în căsuțe de autogospodarire și  fiecare adolescent trebuia să învețe să gătească, să își mențină curățenia în camera lui, și să participle la diferitele activități de gospodărire, activitati de auto – îngrijire si igiena personală, activități de învățare și utilizare PC, etc.

Viața de independență, se învață de mic

         În programul pentru viața independentă, trebuia să mergem la școală, să avem rezultate bune, să participăm la diferite activităti, iar seara, stingerea, trebuia să fie până în ora 22:00 pentru a putea fi odihniți.
            Cred că acest lucru a fost important pentru mine să învăț să gătesc, să mă autogestionez, să nu depind de nimeni.  Am învățat cât de cât, să gătesc, să-mi gestionez banii, să-mi calc rufele, să le spăl, să-mi cos hainele, să-mi întrețin curățenia în casă și aș putea continua să adaug în această listă. Îmi amintesc că făceam concurs cu copii din autogestiune, care făcea ceea mai buna mâncare, prin proiectul “Micii Bucătari” organizat de conducerea căminului, îmi amintesc că fiecare avea același buget pentru o perioadă de-o lună aproximativ 350 lei. Bineînțeles că asistentul social, dar și  asistentul medical veneau în controale inopinante să ne verifice dacă avem curățenie în casă,  mâncarea să nu fie  expirată, sa avem zilnic meniu pe care trebuia făcut de noi, sau să vorbească cu noi să vadă cum ne descurcăm, dar și să ne încurajeze.
            Mulți din copii când eram la auto-gestiune și aveam o sumă modică lunară, pentru a-ne cumpăra alimente și igenico sanitară, acum că dau timpul înapoi și îmi amintesc ce boacane făceam îmi vine să surâd, chiar să râd. În loc sa ne cumpăram de banii primiți, destinați pe o lună de zile pentru  fiecare ce ne trebuia, ne uneam banii cu toți din căsuța de autogestiune.
Stăteam 5 – 6 adolescenți, cumpăram cu o parte din bani,  mâncare și igenico sanitară, iar cu restul baniilor ne organizam ca fiecare să poată să-și cumpere de restul baniilor rămași, telefon mobil, cartela sim – prepaid,  casetofoane mp4 sau cu CD, unii din băieți, își cumpărau laptopuri, sau ne cumpăram haine, țigări, mergeam în discotecă, și multe alte nebunii.
           Credeam că nu își vor da seama cei de la conducerea căminului, dacă acoperim suma întreagă cu bonurile fiscale pe care le luam din curtea Kauflandu-lui sau de la Carrefour și luam bonurile fiscale pe care  le găseam prin căruțele din curte și le dădeam la decont. La careu ( ședințele de grup ) erau funny, deoarece doamna Țimpea – directoarea căminului administrativ, împreună cu cei de la contabilitate și asistentul social, pe fiecare în parte, ne întrebau ce ne-am cumpărat, iar noi povesteam ce așteptau ei de la noi să audă. Normal, că ce vorbeam și le spuneam, așa ceva nu exista pe bonurile fiscale, pe care le dădusem. Tot ceea ce spuneam, era diferit :)))) cu realitatea. Unul din băieți, avea și tampoane pe bon, dar nici nu avea prietenă :)))), măcar să poată să aibă o scuză, dar de unde, altcineva avea o mulțime de kg de carne de porc pe bonul fiscal, altcineva avea haine, ( iar când au venit în control nu au găsit acele haine, menționate în bonul fiscal :))))) , sau când ne uitam la televizor până-n zori de zi, puneam pături în geam să nu își de-a seama gardieni, că ne uitam la televizor, nu pot să nu spun că erau colegii care furau unul de altul mâncare sau alte obiecte, au avut loc și certurile între noi, bătăii, sau diferite momente în căsuțele de autogospodărire; Ne certam între noi, eram doar adolescenți. Îmi amintesc când un alt coleg alerga după altu cu sapa, sau când ne urcam la geam la doamna Țimpea să urle sau să cerem țigării, și făceam mișto că de ce stă cu directorul educativ la cafele, că vrem și noi. 
        A fost interesant, era ceva nou, dar sincer aceea liberate ne-a eliberat că numai depindeam de mamele sociale, și de mătușile sociale, ne simțeam adulți responsabili, eram încântați, încât bucuria de fiecare reușită pe care o puteam dovedi mie și celor din jur era imensă.  Acest program de viață independentă  ne-a ajutat să reușim să zbatem mai mult în viața de zi cu zi, mai ușor. Dar nu era tot ceea ce trebuia să învățăm. Încă nu știam ce ne va aștepta următorii ani de viață, dar unul lucru știam sigur. Că viața ne va duce pe diferite drumuri pe mulți din noi.   
         Pe la 17 ani mulți copii colegii,  plecau sau era transferați în apartamentele căminului pe care le-au închiriat cei din cămin – angajați – pentru noi. Să ne învețe să trăim la bloc, împreună cu oamenii, din societate, și să socializăm, să ne integrăm în comunitate, altfel, mai ușor.

         În acest program nu au fost toți copii implicați din păcate, doarece majoritatea au fost separați, pe drumuri diferite; unii integrați în familie – la părinți, alți lăsați de voia sorți să plece așa cum își doreau ei la aceea vârstă de adolescenți, alții au fost sprijiniți să își continue studiile liceale în Brașov sau în afara Brașovului, alții locuiau din internatele Universitare sau alte cursuri de zi, unde învățau, ca să poată fiecare să ajungă ceva în viață.
          Nu a fost ușor să ne despărțim unul de altul, să numai știm nimic, ce se întâmplă cu unul și altul.
      Nu înțelegeam ce se întâmpla, cu mine, unde voi merge, unde va fi noua mea casă, de ce trebuia sa plec și încotro mă voi îndrepta, la o vârstă atât de fragedă, 17 spre 18 ani. 

Citește mai multe în următorul articol:

         ,,Imaginea persoanelor fără adăpost din gara Brașov m-au înspăimântat, dar în acelși timp, m-au motivat să accept că pot reuși cu un sacrificiu… 3 luni sub cerul liber. Voința, determinarea și educația au contribuit la reușita mea…”

Matteo

În căutarea familiei pierdute

" În adolescenţă, este o nevoie firească, pentru fiecare copil abandonat, să-şi dorească să-şi cunoască familia biologică."

           
             

      Odată cu trecerea anilor, pe măsură ce mă înălţam, au început să se înmulţească şi problemele cu care trebuia să mă confrut!
      Fiecare copil abandonat îşi dorea sau își dorește la un moment dat să-și caute familia naturală. Așa am făcut și eu, dar am aflat cu mare greutate informațiile de care aveam nevoie…. .

      Pentru a-mi indenifica familia, am apelat și la autoritățile Statului Român, după multe insistențe. Stiu că ambii părinți, au decedat. Mi-a părut rău, bineînțeles, niciodată nu i-am criticat, sincer am avut curiozitatea de a-i cunoaște, dar nu a fost așa să fie. Apoi, după o lună, am aflat cu bucurie că mai aveam și trei frați: două surori și un frate. Nu am stat pe loc și am început să îi caut….
     Insistențele mele nu au fost în zadar! Am aflat că sora cea mai mare era într-un centru de plasament pentru copii cu handicap din Toplița. Îmi amintesc acum ,râzând, că fugisem cu doi prieteni ce îmi erau colegi de cămin. I-am dus câteva haine, dulciuri și am stat cu ea. Emoțiile m-au copleșit când am văzut-o pe sora mea mai mare. Nu am putut vorbi cu ea, din cauza problemelor de sănătate pe care le are. Doamna asistentă socială, mi-a sugerat să comunicăm  folosind jocuriile terapeutice, să desenez cu ea.
      Nu știu sigur, dar cred că cu siguranță a simțit că îi sunt frate și că eram fericit să o văd pentru prima dată. Am păstrat legătura cu asistenții sociali de acolo, unde, acum, recent, mi-au spus că au transferat-o într-un centru de plasament din Bistrița. A doua soră Vandana, (chiar așa o cheamă) mai
mică, trăiește la Cluj-Napoca, are 23 ani acum și a stat și ea în casa de copii până cand s-a decis să își facă familia ei. A reușit. Are cinci copii frumoși, de diferite vârste și e singură, soțul i-a murit într- un accident de mașină. 
      Când am fost la ea, și ne-am cunoscut, i-am auzit pe nepoții mei, strigându-mã “Upy” sau “Uncul”; eram așa emoționat că am început să plâng de fericire și să îmi strâng sora în brațe, dar și pe ei.
      Legătura noastră este foarte apropiată și mereu vorbim la telefon. Nu îmi venea să cred că visurile mele prindeau culoare, dar  mai aveam să îl cunosc și pe Matei! 
      Anul 2018, spun eu că nu a fost așa de rău. În luna august l-am căutat din nou pe facebook , nu am renunțat la visul meu şi l-am găsit . Aveam multe
să ne povestim, emoțiile erau mari, pentru că ne simțeam emoționați, bucuroși, fericiți, curioși de viețile noastre. Prin intermediul video-call menținem legătura și nu oricum: cântam, dansăm, gătim împreuna, ne uităm la film, ne povestim cum ne-a fost ziua, chiar bem un pahar de wiski împreună,  în speranța că toate aceste lucruri vor prinde viață. Nu a fost ușor ca această relație să se construiască având în vedere faptul că familia adoptivă nu îl susținea. I-a ascuns adevărul că este adoptat, dar și faptul că mai are alți frați, deorece după cum am înțeles, au vrut să-l protejeze și să-l menajeze.       
        După o serie de acte doveditoare traduse și trimise, din ambele părți prin intermediul oficiului de adopții din Romania, relația noastră a început să se consolideze. Mă bucur că are parte de o viață frumoasă și armonioasă. Dar înainte să închei această poveste cu voi vreau să vă spun, că nu mi-am pierdut speranța că îl voi cunoaște niciodată. Așa a și fost.
       Acum a rămas momentul cel mare să ne vedem în mod real unul aproape de celălalt, să pot să îl strâng în brațe și lucrurile pe care le facem împreună online să le facem în realitate. 
    Mereu mă gândesc, când va sosi această clipă, această șansă … Dar știți cum este?!   
     Niciodată nu spune niciodată, că nu se știe, ce îți rezervă ziua de mâine! 

Matteo

Educația

 

         Am  terminat XIII- a la Colegiul Ecologic Profesor Universitar Doctor Alexandru Ionescu, unde am început să reiau școala din 15 septembrie 2015 unde am terminat
pe 16 iunie 2019 in Pitești Filieră: Teoretică Profil : Uman, Specializare –
Științe Sociale.
      Poate că vă mirați de ce așa târziu am fost încă la școală… Ei bine, la vârsta de 18 ani am abandonat școala, imendiat după ce am părăsit casa de copii. O perioadă de timp, am reușit să merg și la școală, dar și la locul muncă, până când într-o zi am renunțat la școala… Timpul trecea, până când în 2015, am văzut cât de important este. Chiar este un element important în viețile tuturor. Ni se spune de mici că prin școală ajungem acel cineva care dorim să fim.            

      Fără ea nu am reuși să facem câteva din lucrurile de zi cu zi. Si, așa și
este! Pentru a ajunge o persoană importantă, trebuie să te ții de școală și să
te străduiești pentru aceasta.          

        Azi nu pot să spun că imi este foarte ușor să înțeleg, sau că mia fost ușor să țin pasul să merg zilnic la școală, dar am reușit. Anul acesta îmi propun să i-au și bacul imendiat să pot alege facultatea potrivită pentru domeniul în care vreau profesez. Am văzut căpersoanele cu una sau mai multe facultăți terminate își pot găsi mai ușor un loc de muncă și au un
salariu mult mai bun, aici acasă în România.
        Acum, realizez că dacă nu ar fi fost școala, nu am putea ajunge atât de importanți în societatea care ne cultivă mintea și ne perfecționează pentru ca noi, să ajungem acolo unde vrem sa fim.

"Atunci când, în cele din urmă, te întorci în locul unde ai crescut, descoperi că nu îţi lipsea vechea ta casă, ci momentele pe care le aveai, sau pe care ți le doreai în copilăria ta, să ai parte de ele."

 

            O femeie elegantă ne aștepta în fața clasei, ne zâmbea cald, tuturor celor ce trebuia să fim în clasa I.
          Îmi era teamă… erau fețe noi… multă agitație, gălăgie pe holul școlii.         
   Atunci s-a apropiat de mine, mi-a întins mâna… împreună cu dumneaei, mi-am recăpatat încrederea de care aveam nevoie, în pași mărunți, m-a condus , până  în banca de unde  voi avea de învățat cu doamna învățătoare; să citesc, să socotesc, să gândesc, să fiu cine sunt azi. Era o doamnă foarte specială pentru mine. Poate și din cauză, că în centrul de plasament, printre angajații de acolo, ce ne purtau grija, simțeam ce avea doamna învățătoare: pacea interioară, strălucitoare, răbdarea de care aveam nevoie, implicare și felul în care mă motiva zilnic. Era o femeie foarte educată. Nu își permitea să ridice tonul în fața clasei, dar nici altor persoane, nu permitea acest lucru. Niciodată nu avea un limbaj necorespunzător. Diplomația și grațierea ei, a cuvintelor, stilul și rafinamentul de–a merge, era o femeie, o doamnă care știa să se respecte din toate punctele de vedere, ceea ce rar mai vezi astăzi. Îmi amintesc într-o dimineață, că la centrul de plasament ne verificau carnetele de elev, să ne semneze calificativele, iar atunci eu am luat un Suficient. Atunci pe vremea aceea “mama sociala” Veronica, m-a certat crunt, m-a bătut, de m-a învinețit cu prelungitorul, cablul pentru acel calificativ.
         Am plecat desculț la școală, în jurul orei 07:30 dimineața și așteptam la școală plângând pe treptele școlii să vină doamna învățătoare. M-a găsit doamna de serviciu a școlii, m-a luat la ea în camera de curațenie, să stau lângă sobă să mă liniștesc, și să mă încălzesc că eram înghețat de frig.
        Eram tare speriat că nu știam ce se va întâmpla… A venit doamna învățătoare, imediat mi-am șters lacrimile de pe obraz, să nu mă vadă că plâng, eram mic, nu știam de partea cui este. Atunci, prin pacea ei sufletească, s-a apropiat de mine, întrebându-mă ce s-a întâmplat. Când s-a uitat la mine, că eram învinețit tot, de aceea femeie Veronica, a început să tremure,  să plângă, să mă ia  în brațe și să îmi spună că așa ceva nu se va mai întâmpla, să mă liniștească. Și așa a și fost!  Au ajuns directorii căminului, dar și cei de la Protecția Copilului din Brașov, iar doamna învățătoare Moarcăs Lenuța, pe care nu o voi uita, niciodată le-a spus: “Lăsați-l în pace, în ritmul lui, că o să își de-a el drumul încet încet. Nu îl forțați căci altfel, mai târziu, va dezvolta aversitate față de școală, de teme și va fi infinit mai greu să vă  reapropiați de el. Fiecare copil are ritmul lui și eu îl respect, îmi fac datoria să îl ajut și încerc să-i insuflu dragostea de școală, de cunoaștere prin joacă, prin vorbe puternice, care să îi dea încredere. Faceți și dvs. acest lucru și ve-ți vedea cum se vor schimba lucrurile!”   Și mare dreptate a avut!
       M-am pornit mai greu, dar apoi încet încet prin ambiție începeam să recuperez și să învăț, să fiu la concurență cu ceilalți colegi din clasă.  Relația noastră a continuat și mergeam mereu la dumneaei în vizită, acasă de Crăciun, în vară, făceam meditații după orele de școală la ea acasă, mi-a arătat ce înseamnă iubirea de om, ceea ce îmi lipsea. Cred că de la ea am învățat să iert ; prin astfel de oameni am reușit să îmi astup rănile sufletești, inclusiv ceea mai mare:  lipsa unei familii, pentru că ea era “Mama de Suflet”.

   Scriind de “mama socială” Veronica, care trebuia să se dedice pentru mine și pentru ceilalți copi din casuța unde trăiam, doar mă întreb astăzi (săraca ), câte răni sufletești o fi având în sufletul ei? Nimeni nu a ajutat-o să depașească acele răni care erau încă deschise, dar din păcate noi copii am plătit scump pentru asta.

    Cu siguranță nu aș fi reușit fără răbdarea, implicarea, motivarea din

partea doamnei învățătoare. Nimeni nu se naște învățat și e mare lucru să dai peste un dascăl făcut pentru meseria respectivă, născut să pună stiloul în mâna elevului și să facă „om” din acesta. Și doamna mea învățătoare, spre norocul meu, era din acea categorie, în care vocația și experiența pedagogică se îmbinau perfect. Atunci eu mereu am păstrat-o în suflet “Mama de Suflet”

       Fără doamna învățătoare, nu aș fi reușit să citesc, să socotesc, să gândesc, și-a alocat timp, resurse energetice, a dăruit empatie, bunăvoință, răbdare și s-a pliat pe felul meu de a fi, a ascultat ritmul meu. Dacă dumneaei a făcut toate astea strict pentru mine, țînând cont de individualitatea mea, datorită doamnei învățătoare Moarcăs Lenuța, eu sunt cine  sunt astăzi , un om.

      Mulțumesc cu tot respectul pentru tot ceea ce a făcut și modul în care a contribuit în creșterea mea, ambiția pe care a dovedit-o, și dedicarea dumneaei în această meserie.

Matteo
Translate »