• +40 773 787 071
  • contact@rupigabor.ro

Category Archive acasă

Copilăria

OANA ALECU

     M-am născut pe 13.02.1991 în Târgul Mureș, județul Mureș într-o familie cu 4 frați. La 3 luni am ajuns într-un leagăn de copii din Toplița. Am stat până la vârsta de 3 ani în acest leagăn de copii, am fost transferat la Brașov, prin hotărâre judecătorească, la un centru de plasament privat, un model exemplu nou adus în România în anul 1994 căsuțele de tip familial. În total eram 98 de copii, locuiam într-o căsuța   8 – 9 copii şi  aveam două angajate care aveau grijă de noi, pe care le strigam “mamă sau mătușă” ce ne purtau grijă 24 cu 24h. 
      Într-o cameră stăteam / locuiam 2-3 copii, fiecare avea pat, noptieră , dulap, personal , aveam duşuri amenajate , aveam o sufragerie mare unde serveam mesele zilnice, făceam temele, ne jucam sau ne uitam la televizor.            Aveam mașină de spălat chiar și mașină de vase, microunde, cuptor electric, dar şi hotă electrică. Erau toate condițiile într-o căsuţă poate cineva din familie nu avea parte de aşa ceva. Să vă povestesc că aveam și sala de sport acoperită, imensă cât un teren de fotbal, dar aveam şi un teren de fotbal cu gazon artificial, teren de baschet, plasă de volei, loc pentru tenis de teren, masă pentru pin-pong, profesori de sport la care toți copiii eram înscrişi în diferitele programe de sport, activități de mișcare, se organizau diferite excursii – de o zi, două, trei zile la munte, unde ne cazam în cabane sau mergeam și cu cortul. Ce fain era!

        În fiecare vacanţă de vară toți copii eram pe litoralul românesc, eram cazaţi la hoteluri de 4- 5 stele cu piscina, câte două săptămâni stăteam, ne distram, mergeam cu vaporul pe mare, la cinematografele din aer liber eram prezenți seara de seara,  şi  teatrele erau full, cu noi copii din cămin, că numai aveau loc alţi oameni.  În fiecare dimineaţă, mergeam și făceam aerobic, sau mergeam și făceam voluntariat și curățam plaja de mizerii. Odata cu creșterea noastră, vacanţele erau altele, diferite. Mulți din cămin au mers în Austria, Germania, Italia sau în alte ţări să viziteze cu un autocar închiriat de cămin si cu angajații căminului, dar   s-a plecat şi cu avionul în alte destinații.             
      Aniversările de naștere ale noastre erau organizate cu mare atenție, fiecare avea tortul lui personalizat, cadourile nu lipseau, aveam la dispoziție muzica și loc pentru dans. Fiecare copil în parte primea la împlinirea vârstei câte o felicitare de la sora lui Țiriac. Ne felicita pe fiecare în parte, de reușitele noastre sau eram încurajați să luptam mai mult, pentru ceea ce vrem să facem.  Dacă aveam probleme de sănătate,  era Domnul Frunză, “Odihnească-se în pace”, împreună cu doamna asistent medical  “Cita” oameni de nădejde care mergeau cu noi peste tot, la cele mai bune spitale din țară să ne duca la operat pentru diverse probleme de sănătate, numai să ne facă sănătoși. Haine, ghiozdanele si încălțămintea, le primeam de la sponsori, prietenii lui Țiriac, veneau cu tirurile, de la diverse mărci bune, cunoscute; noi aveam (Reebok, Nike, PUMA, Fila, Adidas, Naf-Naf, etc. ). Toamna era o agitaţie și un haos, că râdeam în hohote cu bucătari căminului şi cu mamele şi mătușile sociale, de trebuia să ne facem “provizi de iarna” puneam şi făceam zacusca, gem, salata de vinete, puneam la borcan să avem la murături, descărcam un camion întreg de legume și le sortam pe categorii în magazia cea mare nu lipsea carnea de vânătoare, care era adusa de la Balc din Oradea, numai carne de mistreț, căprioară etc. Era sărbătoare mare. An de an sărbătoream recunoștința fata de ei sponsorii din America “Ziua Recunoștinței”, de grija ce ne-o ofereau, să avem o viaţă mai frumoasă. Îmi amintesc curcanul acela mare și imens curățat și umplut cu legume și pus în cuptor să se facă, mirosul fluiera în toată curtea aia mare ce era. Seara după ce serveam cina, fiecare mergea în livada curții noastre, și puneam felinarele cu lumânare lângă copacul lui. Da, fiecare avea copacul lui în livadă.        Craciunul, uf, Doamne cel mai minunat era când fiecare copil din căsuță, trebuia să participăm, la împodobirea căsuței în interior și exterior cu ghirlanda de brad și după puneam beculeţele. În pavilion erau birourile de contabilitate , asistenţă medicală sau socială, cabinet de psihologie, birou secretariat, bibliotecă, biroul directorului, sala “Baby Club”  era o sala mare unde făceam activități plastice, activitaţi de broderie, picturi pe sticlă, lucrări de traforaj și tâmplărie manuală, învățam să cântăm la diverse instrumente  (la pian, la chitară, la flaut, la acordeon, cu diverși profesori și educatori etc.), aveam o profesoară de dansuri sportive, Daniela, care, după ce ne învăța dansuri, ne ducea în diferitele evenimente prin Brașov să participăm, alții participau şi la cursuri de balet cu o fostă balerină renumită – doamna Lucica, şi  aveam parte și de dansuri populare, alături de maestru Oancea Cornel care era din zona Rupea.

       În timpul liber, unul din copii din cămin Petrișor Constantin- Costel, ne învăța dansuri sportive, primăvara și vara, din ce învăța el de la școala de dansuri #ProDanceStudio – Ioana Mihalcea Vasiliu- Centrul Cultural Reduta – în interiorul pavilionului unde era o terasă imensă, tot acolo își amenaja scena, îl ajuta administratorul Ne-a Pleșa și noi să facă scena aşa cum o visa el. Micile spectacole pe care le organiza, pentru diverse aniversări unde cine vroia  era binevenit să facă spectacol. În general erau pentru (1 martie – ziua femei, 8 martie Ziua Mamei, de Sfânta Maria, de ziua copilului etc.)

      Revenind la zăpăceala cea mare, agitație gălăgie, urlete, de bucurie, sala de sport, era ca o poveste de neuitat. Parcă se întâmplă asta chiar acum în ochii mei doar când îmi amintesc. Toți puneam “osul la treabă” şi amenajam, împodobeam bradul, din nou făceam scenă mare, ca în povești cu fulgii de nea, decoram copiii în zăpadă, din polistiren şi din diferite materiale de pânze, cream zăpada, derdeluș copăcei din crengi de brad şi din alte materiale. Sala de sport era una, ca dintr-o carte de poveste, de iarnă. Toată această muncă era pregătită cu 3 săptămâni înainte, toată lumea contribuia inclusiv angajații.

      Invitațiile către sponsori erau trimise și scrise de noi. În ziua de 24 decembrie mergeam organizat la colindat, prieteni colaboratorii căminului drept mulțumire și să le dăm de veste, de spectacolul cel aveam să-l organizăm pentru noi şi ei.
      În data de 25 Decembrie, în jurul orei 16:⁰⁰ în sala de sport şi parcarea exterioară, numai aveai loc, era full. Nu se mai putea intra atâta lume venea sa ne vadă. Moș Crăciun nu lipsea, venea cu sutele de pachete pentru fiecare. Le împărțea la finalul spectacolului, la bradul din casuţă fiecărui copil. Venea pe sanie tras de doi cai frumoși, încărcat cu pachete. Imediat,  ne bucuram de o cină bogată cu o grămadă de mâncăruri preparate şi dulciuri.  A doua zi, fiecare copil mergea la prietenii acasă câteva zile sau toată vacanţa de iarnă, la acei oameni care ne-au botezat, pentru noi erau a doua familie, ne sprijineau spiritual sau material. Totul era ca un basm, era magnific!
       La grădinițe, la școala gimnazială mergeam la școlile din oraș, la fel ca ceilalți copiii din famili.

În căutarea familiei pierdute

" În adolescenţă, este o nevoie firească, pentru fiecare copil abandonat, să-şi dorească să-şi cunoască familia biologică."

           
             

      Odată cu trecerea anilor, pe măsură ce mă înălţam, au început să se înmulţească şi problemele cu care trebuia să mă confrut!
      Fiecare copil abandonat îşi dorea sau își dorește la un moment dat să-și caute familia naturală. Așa am făcut și eu, dar am aflat cu mare greutate informațiile de care aveam nevoie…. .

      Pentru a-mi indenifica familia, am apelat și la autoritățile Statului Român, după multe insistențe. Stiu că ambii părinți, au decedat. Mi-a părut rău, bineînțeles, niciodată nu i-am criticat, sincer am avut curiozitatea de a-i cunoaște, dar nu a fost așa să fie. Apoi, după o lună, am aflat cu bucurie că mai aveam și trei frați: două surori și un frate. Nu am stat pe loc și am început să îi caut….
     Insistențele mele nu au fost în zadar! Am aflat că sora cea mai mare era într-un centru de plasament pentru copii cu handicap din Toplița. Îmi amintesc acum ,râzând, că fugisem cu doi prieteni ce îmi erau colegi de cămin. I-am dus câteva haine, dulciuri și am stat cu ea. Emoțiile m-au copleșit când am văzut-o pe sora mea mai mare. Nu am putut vorbi cu ea, din cauza problemelor de sănătate pe care le are. Doamna asistentă socială, mi-a sugerat să comunicăm  folosind jocuriile terapeutice, să desenez cu ea.
      Nu știu sigur, dar cred că cu siguranță a simțit că îi sunt frate și că eram fericit să o văd pentru prima dată. Am păstrat legătura cu asistenții sociali de acolo, unde, acum, recent, mi-au spus că au transferat-o într-un centru de plasament din Bistrița. A doua soră Vandana, (chiar așa o cheamă) mai
mică, trăiește la Cluj-Napoca, are 23 ani acum și a stat și ea în casa de copii până cand s-a decis să își facă familia ei. A reușit. Are cinci copii frumoși, de diferite vârste și e singură, soțul i-a murit într- un accident de mașină. 
      Când am fost la ea, și ne-am cunoscut, i-am auzit pe nepoții mei, strigându-mã “Upy” sau “Uncul”; eram așa emoționat că am început să plâng de fericire și să îmi strâng sora în brațe, dar și pe ei.
      Legătura noastră este foarte apropiată și mereu vorbim la telefon. Nu îmi venea să cred că visurile mele prindeau culoare, dar  mai aveam să îl cunosc și pe Matei! 
      Anul 2018, spun eu că nu a fost așa de rău. În luna august l-am căutat din nou pe facebook , nu am renunțat la visul meu şi l-am găsit . Aveam multe
să ne povestim, emoțiile erau mari, pentru că ne simțeam emoționați, bucuroși, fericiți, curioși de viețile noastre. Prin intermediul video-call menținem legătura și nu oricum: cântam, dansăm, gătim împreuna, ne uităm la film, ne povestim cum ne-a fost ziua, chiar bem un pahar de wiski împreună,  în speranța că toate aceste lucruri vor prinde viață. Nu a fost ușor ca această relație să se construiască având în vedere faptul că familia adoptivă nu îl susținea. I-a ascuns adevărul că este adoptat, dar și faptul că mai are alți frați, deorece după cum am înțeles, au vrut să-l protejeze și să-l menajeze.       
        După o serie de acte doveditoare traduse și trimise, din ambele părți prin intermediul oficiului de adopții din Romania, relația noastră a început să se consolideze. Mă bucur că are parte de o viață frumoasă și armonioasă. Dar înainte să închei această poveste cu voi vreau să vă spun, că nu mi-am pierdut speranța că îl voi cunoaște niciodată. Așa a și fost.
       Acum a rămas momentul cel mare să ne vedem în mod real unul aproape de celălalt, să pot să îl strâng în brațe și lucrurile pe care le facem împreună online să le facem în realitate. 
    Mereu mă gândesc, când va sosi această clipă, această șansă … Dar știți cum este?!   
     Niciodată nu spune niciodată, că nu se știe, ce îți rezervă ziua de mâine! 

Translate »