• +40 773 787 071
  • contact@rupigabor.ro

Category Archive despre

Schimbarea Vieții, într-o Lume Reală

“Scopul de supraviețuire, prin orice mijloc și cu orice preț, fără să ai o stimă de sine și încredere, în tine însuți, într-o lume reală, alta, decât aceea din casa de copii, în care ai crescut, este o adevarată aventură, pentru fiecare. Doar cei mai tari sunt cei mai buni şi cei mai buni vor supravieţui, asta-i legea naturii."

       ,,Imaginea persoanelor fără adăpost din gara Brașov m-au înspăimântat, dar în acelși timp, m-au motivat să accept că pot reuși cu un sacrificiu… 3 luni sub cerul liber. Voința, determinarea și educația au contribuit la reușita mea…”

Copilăria

OANA ALECU

     M-am născut pe 13.02.1991 în Târgul Mureș, județul Mureș într-o familie cu 4 frați. La 3 luni am ajuns într-un leagăn de copii din Toplița. Am stat până la vârsta de 3 ani în acest leagăn de copii, am fost transferat la Brașov, prin hotărâre judecătorească, la un centru de plasament privat, un model exemplu nou adus în România în anul 1994 căsuțele de tip familial. În total eram 98 de copii, locuiam într-o căsuța   8 – 9 copii şi  aveam două angajate care aveau grijă de noi, pe care le strigam “mamă sau mătușă” ce ne purtau grijă 24 cu 24h. 
      Într-o cameră stăteam / locuiam 2-3 copii, fiecare avea pat, noptieră , dulap, personal , aveam duşuri amenajate , aveam o sufragerie mare unde serveam mesele zilnice, făceam temele, ne jucam sau ne uitam la televizor.            Aveam mașină de spălat chiar și mașină de vase, microunde, cuptor electric, dar şi hotă electrică. Erau toate condițiile într-o căsuţă poate cineva din familie nu avea parte de aşa ceva. Să vă povestesc că aveam și sala de sport acoperită, imensă cât un teren de fotbal, dar aveam şi un teren de fotbal cu gazon artificial, teren de baschet, plasă de volei, loc pentru tenis de teren, masă pentru pin-pong, profesori de sport la care toți copiii eram înscrişi în diferitele programe de sport, activități de mișcare, se organizau diferite excursii – de o zi, două, trei zile la munte, unde ne cazam în cabane sau mergeam și cu cortul. Ce fain era!

        În fiecare vacanţă de vară toți copii eram pe litoralul românesc, eram cazaţi la hoteluri de 4- 5 stele cu piscina, câte două săptămâni stăteam, ne distram, mergeam cu vaporul pe mare, la cinematografele din aer liber eram prezenți seara de seara,  şi  teatrele erau full, cu noi copii din cămin, că numai aveau loc alţi oameni.  În fiecare dimineaţă, mergeam și făceam aerobic, sau mergeam și făceam voluntariat și curățam plaja de mizerii. Odata cu creșterea noastră, vacanţele erau altele, diferite. Mulți din cămin au mers în Austria, Germania, Italia sau în alte ţări să viziteze cu un autocar închiriat de cămin si cu angajații căminului, dar   s-a plecat şi cu avionul în alte destinații.             
      Aniversările de naștere ale noastre erau organizate cu mare atenție, fiecare avea tortul lui personalizat, cadourile nu lipseau, aveam la dispoziție muzica și loc pentru dans. Fiecare copil în parte primea la împlinirea vârstei câte o felicitare de la sora lui Țiriac. Ne felicita pe fiecare în parte, de reușitele noastre sau eram încurajați să luptam mai mult, pentru ceea ce vrem să facem.  Dacă aveam probleme de sănătate,  era Domnul Frunză, “Odihnească-se în pace”, împreună cu doamna asistent medical  “Cita” oameni de nădejde care mergeau cu noi peste tot, la cele mai bune spitale din țară să ne duca la operat pentru diverse probleme de sănătate, numai să ne facă sănătoși. Haine, ghiozdanele si încălțămintea, le primeam de la sponsori, prietenii lui Țiriac, veneau cu tirurile, de la diverse mărci bune, cunoscute; noi aveam (Reebok, Nike, PUMA, Fila, Adidas, Naf-Naf, etc. ). Toamna era o agitaţie și un haos, că râdeam în hohote cu bucătari căminului şi cu mamele şi mătușile sociale, de trebuia să ne facem “provizi de iarna” puneam şi făceam zacusca, gem, salata de vinete, puneam la borcan să avem la murături, descărcam un camion întreg de legume și le sortam pe categorii în magazia cea mare nu lipsea carnea de vânătoare, care era adusa de la Balc din Oradea, numai carne de mistreț, căprioară etc. Era sărbătoare mare. An de an sărbătoream recunoștința fata de ei sponsorii din America “Ziua Recunoștinței”, de grija ce ne-o ofereau, să avem o viaţă mai frumoasă. Îmi amintesc curcanul acela mare și imens curățat și umplut cu legume și pus în cuptor să se facă, mirosul fluiera în toată curtea aia mare ce era. Seara după ce serveam cina, fiecare mergea în livada curții noastre, și puneam felinarele cu lumânare lângă copacul lui. Da, fiecare avea copacul lui în livadă.        Craciunul, uf, Doamne cel mai minunat era când fiecare copil din căsuță, trebuia să participăm, la împodobirea căsuței în interior și exterior cu ghirlanda de brad și după puneam beculeţele. În pavilion erau birourile de contabilitate , asistenţă medicală sau socială, cabinet de psihologie, birou secretariat, bibliotecă, biroul directorului, sala “Baby Club”  era o sala mare unde făceam activități plastice, activitaţi de broderie, picturi pe sticlă, lucrări de traforaj și tâmplărie manuală, învățam să cântăm la diverse instrumente  (la pian, la chitară, la flaut, la acordeon, cu diverși profesori și educatori etc.), aveam o profesoară de dansuri sportive, Daniela, care, după ce ne învăța dansuri, ne ducea în diferitele evenimente prin Brașov să participăm, alții participau şi la cursuri de balet cu o fostă balerină renumită – doamna Lucica, şi  aveam parte și de dansuri populare, alături de maestru Oancea Cornel care era din zona Rupea.

       În timpul liber, unul din copii din cămin Petrișor Constantin- Costel, ne învăța dansuri sportive, primăvara și vara, din ce învăța el de la școala de dansuri #ProDanceStudio – Ioana Mihalcea Vasiliu- Centrul Cultural Reduta – în interiorul pavilionului unde era o terasă imensă, tot acolo își amenaja scena, îl ajuta administratorul Ne-a Pleșa și noi să facă scena aşa cum o visa el. Micile spectacole pe care le organiza, pentru diverse aniversări unde cine vroia  era binevenit să facă spectacol. În general erau pentru (1 martie – ziua femei, 8 martie Ziua Mamei, de Sfânta Maria, de ziua copilului etc.)

      Revenind la zăpăceala cea mare, agitație gălăgie, urlete, de bucurie, sala de sport, era ca o poveste de neuitat. Parcă se întâmplă asta chiar acum în ochii mei doar când îmi amintesc. Toți puneam “osul la treabă” şi amenajam, împodobeam bradul, din nou făceam scenă mare, ca în povești cu fulgii de nea, decoram copiii în zăpadă, din polistiren şi din diferite materiale de pânze, cream zăpada, derdeluș copăcei din crengi de brad şi din alte materiale. Sala de sport era una, ca dintr-o carte de poveste, de iarnă. Toată această muncă era pregătită cu 3 săptămâni înainte, toată lumea contribuia inclusiv angajații.

      Invitațiile către sponsori erau trimise și scrise de noi. În ziua de 24 decembrie mergeam organizat la colindat, prieteni colaboratorii căminului drept mulțumire și să le dăm de veste, de spectacolul cel aveam să-l organizăm pentru noi şi ei.
      În data de 25 Decembrie, în jurul orei 16:⁰⁰ în sala de sport şi parcarea exterioară, numai aveai loc, era full. Nu se mai putea intra atâta lume venea sa ne vadă. Moș Crăciun nu lipsea, venea cu sutele de pachete pentru fiecare. Le împărțea la finalul spectacolului, la bradul din casuţă fiecărui copil. Venea pe sanie tras de doi cai frumoși, încărcat cu pachete. Imediat,  ne bucuram de o cină bogată cu o grămadă de mâncăruri preparate şi dulciuri.  A doua zi, fiecare copil mergea la prietenii acasă câteva zile sau toată vacanţa de iarnă, la acei oameni care ne-au botezat, pentru noi erau a doua familie, ne sprijineau spiritual sau material. Totul era ca un basm, era magnific!
       La grădinițe, la școala gimnazială mergeam la școlile din oraș, la fel ca ceilalți copiii din famili.

Dezvoltarea Deprinderilor de Autogospodărire

       Este foarte important ca procesul de dezvoltare, să fie planificat şi pregătit pentru orice copil, să fie învățat de mic, în pași mărunți pentru a se putea pregăti pentru viață și a fi capabili să se auto-gospodărească. În vederea dezvoltării abilităţilor fundamentale, pentru pregătirea adolescentilor și a tinerilor e necesară oferirea unui exemplu, model, pentru a avea o viață independentă, trebuie sa fie un program de instruire cu activități practice adresate lor, în care personalul sau și părinții să fie implicații cu copii și tinerii.

         Pentru participarea activă la viaţa socială a copiilor,  e esențial să fie implicați  de mici, obișnuiți, să se simtă capabili, responsabili, să le placă  atunci, iar aceste lucruri îi vor face pe adolescenții & tineri să  învețe  să se autogospodarească în viața de zi cu zi și vor fi mai familiari, vor avea deja deprinderi, după vârsta de 18 ani, atunci când trebuie să părăsească sistemul de stat, centrele de plasament, ei vor fi niște tineri care real se vor descurca.

        Îmi amintesc când am fost la centrul de plasament, din cele 11 căsuțe de tip familiar care erau amenjate acolo, trei căsuțe, au fost transformate în căsuțe de autogospodarire și  fiecare adolescent trebuia să învețe să gătească, să își mențină curățenia în camera lui, și să participle la diferitele activități de gospodărire, activitati de auto – îngrijire si igiena personală, activități de învățare și utilizare PC, etc.

Viața de independență, se învață de mic

         În programul pentru viața independentă, trebuia să mergem la școală, să avem rezultate bune, să participăm la diferite activităti, iar seara, stingerea, trebuia să fie până în ora 22:00 pentru a putea fi odihniți.
            Cred că acest lucru a fost important pentru mine să învăț să gătesc, să mă autogestionez, să nu depind de nimeni.  Am învățat cât de cât, să gătesc, să-mi gestionez banii, să-mi calc rufele, să le spăl, să-mi cos hainele, să-mi întrețin curățenia în casă și aș putea continua să adaug în această listă. Îmi amintesc că făceam concurs cu copii din autogestiune, care făcea ceea mai buna mâncare, prin proiectul “Micii Bucătari” organizat de conducerea căminului, îmi amintesc că fiecare avea același buget pentru o perioadă de-o lună aproximativ 350 lei. Bineînțeles că asistentul social, dar și  asistentul medical veneau în controale inopinante să ne verifice dacă avem curățenie în casă,  mâncarea să nu fie  expirată, sa avem zilnic meniu pe care trebuia făcut de noi, sau să vorbească cu noi să vadă cum ne descurcăm, dar și să ne încurajeze.
            Mulți din copii când eram la auto-gestiune și aveam o sumă modică lunară, pentru a-ne cumpăra alimente și igenico sanitară, acum că dau timpul înapoi și îmi amintesc ce boacane făceam îmi vine să surâd, chiar să râd. În loc sa ne cumpăram de banii primiți, destinați pe o lună de zile pentru  fiecare ce ne trebuia, ne uneam banii cu toți din căsuța de autogestiune.
Stăteam 5 – 6 adolescenți, cumpăram cu o parte din bani,  mâncare și igenico sanitară, iar cu restul baniilor ne organizam ca fiecare să poată să-și cumpere de restul baniilor rămași, telefon mobil, cartela sim – prepaid,  casetofoane mp4 sau cu CD, unii din băieți, își cumpărau laptopuri, sau ne cumpăram haine, țigări, mergeam în discotecă, și multe alte nebunii.
           Credeam că nu își vor da seama cei de la conducerea căminului, dacă acoperim suma întreagă cu bonurile fiscale pe care le luam din curtea Kauflandu-lui sau de la Carrefour și luam bonurile fiscale pe care  le găseam prin căruțele din curte și le dădeam la decont. La careu ( ședințele de grup ) erau funny, deoarece doamna Țimpea – directoarea căminului administrativ, împreună cu cei de la contabilitate și asistentul social, pe fiecare în parte, ne întrebau ce ne-am cumpărat, iar noi povesteam ce așteptau ei de la noi să audă. Normal, că ce vorbeam și le spuneam, așa ceva nu exista pe bonurile fiscale, pe care le dădusem. Tot ceea ce spuneam, era diferit :)))) cu realitatea. Unul din băieți, avea și tampoane pe bon, dar nici nu avea prietenă :)))), măcar să poată să aibă o scuză, dar de unde, altcineva avea o mulțime de kg de carne de porc pe bonul fiscal, altcineva avea haine, ( iar când au venit în control nu au găsit acele haine, menționate în bonul fiscal :))))) , sau când ne uitam la televizor până-n zori de zi, puneam pături în geam să nu își de-a seama gardieni, că ne uitam la televizor, nu pot să nu spun că erau colegii care furau unul de altul mâncare sau alte obiecte, au avut loc și certurile între noi, bătăii, sau diferite momente în căsuțele de autogospodărire; Ne certam între noi, eram doar adolescenți. Îmi amintesc când un alt coleg alerga după altu cu sapa, sau când ne urcam la geam la doamna Țimpea să urle sau să cerem țigării, și făceam mișto că de ce stă cu directorul educativ la cafele, că vrem și noi. 
        A fost interesant, era ceva nou, dar sincer aceea liberate ne-a eliberat că numai depindeam de mamele sociale, și de mătușile sociale, ne simțeam adulți responsabili, eram încântați, încât bucuria de fiecare reușită pe care o puteam dovedi mie și celor din jur era imensă.  Acest program de viață independentă  ne-a ajutat să reușim să zbatem mai mult în viața de zi cu zi, mai ușor. Dar nu era tot ceea ce trebuia să învățăm. Încă nu știam ce ne va aștepta următorii ani de viață, dar unul lucru știam sigur. Că viața ne va duce pe diferite drumuri pe mulți din noi.   
         Pe la 17 ani mulți copii colegii,  plecau sau era transferați în apartamentele căminului pe care le-au închiriat cei din cămin – angajați – pentru noi. Să ne învețe să trăim la bloc, împreună cu oamenii, din societate, și să socializăm, să ne integrăm în comunitate, altfel, mai ușor.

         În acest program nu au fost toți copii implicați din păcate, doarece majoritatea au fost separați, pe drumuri diferite; unii integrați în familie – la părinți, alți lăsați de voia sorți să plece așa cum își doreau ei la aceea vârstă de adolescenți, alții au fost sprijiniți să își continue studiile liceale în Brașov sau în afara Brașovului, alții locuiau din internatele Universitare sau alte cursuri de zi, unde învățau, ca să poată fiecare să ajungă ceva în viață.
          Nu a fost ușor să ne despărțim unul de altul, să numai știm nimic, ce se întâmplă cu unul și altul.
      Nu înțelegeam ce se întâmpla, cu mine, unde voi merge, unde va fi noua mea casă, de ce trebuia sa plec și încotro mă voi îndrepta, la o vârstă atât de fragedă, 17 spre 18 ani. 

Citește mai multe în următorul articol:

         ,,Imaginea persoanelor fără adăpost din gara Brașov m-au înspăimântat, dar în acelși timp, m-au motivat să accept că pot reuși cu un sacrificiu… 3 luni sub cerul liber. Voința, determinarea și educația au contribuit la reușita mea…”

În căutarea familiei pierdute

" În adolescenţă, este o nevoie firească, pentru fiecare copil abandonat, să-şi dorească să-şi cunoască familia biologică."

           
             

      Odată cu trecerea anilor, pe măsură ce mă înălţam, au început să se înmulţească şi problemele cu care trebuia să mă confrut!
      Fiecare copil abandonat îşi dorea sau își dorește la un moment dat să-și caute familia naturală. Așa am făcut și eu, dar am aflat cu mare greutate informațiile de care aveam nevoie…. .

      Pentru a-mi indenifica familia, am apelat și la autoritățile Statului Român, după multe insistențe. Stiu că ambii părinți, au decedat. Mi-a părut rău, bineînțeles, niciodată nu i-am criticat, sincer am avut curiozitatea de a-i cunoaște, dar nu a fost așa să fie. Apoi, după o lună, am aflat cu bucurie că mai aveam și trei frați: două surori și un frate. Nu am stat pe loc și am început să îi caut….
     Insistențele mele nu au fost în zadar! Am aflat că sora cea mai mare era într-un centru de plasament pentru copii cu handicap din Toplița. Îmi amintesc acum ,râzând, că fugisem cu doi prieteni ce îmi erau colegi de cămin. I-am dus câteva haine, dulciuri și am stat cu ea. Emoțiile m-au copleșit când am văzut-o pe sora mea mai mare. Nu am putut vorbi cu ea, din cauza problemelor de sănătate pe care le are. Doamna asistentă socială, mi-a sugerat să comunicăm  folosind jocuriile terapeutice, să desenez cu ea.
      Nu știu sigur, dar cred că cu siguranță a simțit că îi sunt frate și că eram fericit să o văd pentru prima dată. Am păstrat legătura cu asistenții sociali de acolo, unde, acum, recent, mi-au spus că au transferat-o într-un centru de plasament din Bistrița. A doua soră Vandana, (chiar așa o cheamă) mai
mică, trăiește la Cluj-Napoca, are 23 ani acum și a stat și ea în casa de copii până cand s-a decis să își facă familia ei. A reușit. Are cinci copii frumoși, de diferite vârste și e singură, soțul i-a murit într- un accident de mașină. 
      Când am fost la ea, și ne-am cunoscut, i-am auzit pe nepoții mei, strigându-mã “Upy” sau “Uncul”; eram așa emoționat că am început să plâng de fericire și să îmi strâng sora în brațe, dar și pe ei.
      Legătura noastră este foarte apropiată și mereu vorbim la telefon. Nu îmi venea să cred că visurile mele prindeau culoare, dar  mai aveam să îl cunosc și pe Matei! 
      Anul 2018, spun eu că nu a fost așa de rău. În luna august l-am căutat din nou pe facebook , nu am renunțat la visul meu şi l-am găsit . Aveam multe
să ne povestim, emoțiile erau mari, pentru că ne simțeam emoționați, bucuroși, fericiți, curioși de viețile noastre. Prin intermediul video-call menținem legătura și nu oricum: cântam, dansăm, gătim împreuna, ne uităm la film, ne povestim cum ne-a fost ziua, chiar bem un pahar de wiski împreună,  în speranța că toate aceste lucruri vor prinde viață. Nu a fost ușor ca această relație să se construiască având în vedere faptul că familia adoptivă nu îl susținea. I-a ascuns adevărul că este adoptat, dar și faptul că mai are alți frați, deorece după cum am înțeles, au vrut să-l protejeze și să-l menajeze.       
        După o serie de acte doveditoare traduse și trimise, din ambele părți prin intermediul oficiului de adopții din Romania, relația noastră a început să se consolideze. Mă bucur că are parte de o viață frumoasă și armonioasă. Dar înainte să închei această poveste cu voi vreau să vă spun, că nu mi-am pierdut speranța că îl voi cunoaște niciodată. Așa a și fost.
       Acum a rămas momentul cel mare să ne vedem în mod real unul aproape de celălalt, să pot să îl strâng în brațe și lucrurile pe care le facem împreună online să le facem în realitate. 
    Mereu mă gândesc, când va sosi această clipă, această șansă … Dar știți cum este?!   
     Niciodată nu spune niciodată, că nu se știe, ce îți rezervă ziua de mâine! 

Educația

 

         Am  terminat XIII- a la Colegiul Ecologic Profesor Universitar Doctor Alexandru Ionescu, unde am început să reiau școala din 15 septembrie 2015 unde am terminat
pe 16 iunie 2019 in Pitești Filieră: Teoretică Profil : Uman, Specializare –
Științe Sociale.
      Poate că vă mirați de ce așa târziu am fost încă la școală… Ei bine, la vârsta de 18 ani am abandonat școala, imendiat după ce am părăsit casa de copii. O perioadă de timp, am reușit să merg și la școală, dar și la locul muncă, până când într-o zi am renunțat la școala… Timpul trecea, până când în 2015, am văzut cât de important este. Chiar este un element important în viețile tuturor. Ni se spune de mici că prin școală ajungem acel cineva care dorim să fim.            

      Fără ea nu am reuși să facem câteva din lucrurile de zi cu zi. Si, așa și
este! Pentru a ajunge o persoană importantă, trebuie să te ții de școală și să
te străduiești pentru aceasta.          

        Azi nu pot să spun că imi este foarte ușor să înțeleg, sau că mia fost ușor să țin pasul să merg zilnic la școală, dar am reușit. Anul acesta îmi propun să i-au și bacul imendiat să pot alege facultatea potrivită pentru domeniul în care vreau profesez. Am văzut căpersoanele cu una sau mai multe facultăți terminate își pot găsi mai ușor un loc de muncă și au un
salariu mult mai bun, aici acasă în România.
        Acum, realizez că dacă nu ar fi fost școala, nu am putea ajunge atât de importanți în societatea care ne cultivă mintea și ne perfecționează pentru ca noi, să ajungem acolo unde vrem sa fim.

"Atunci când, în cele din urmă, te întorci în locul unde ai crescut, descoperi că nu îţi lipsea vechea ta casă, ci momentele pe care le aveai, sau pe care ți le doreai în copilăria ta, să ai parte de ele."

 

            O femeie elegantă ne aștepta în fața clasei, ne zâmbea cald, tuturor celor ce trebuia să fim în clasa I.
          Îmi era teamă… erau fețe noi… multă agitație, gălăgie pe holul școlii.         
   Atunci s-a apropiat de mine, mi-a întins mâna… împreună cu dumneaei, mi-am recăpatat încrederea de care aveam nevoie, în pași mărunți, m-a condus , până  în banca de unde  voi avea de învățat cu doamna învățătoare; să citesc, să socotesc, să gândesc, să fiu cine sunt azi. Era o doamnă foarte specială pentru mine. Poate și din cauză, că în centrul de plasament, printre angajații de acolo, ce ne purtau grija, simțeam ce avea doamna învățătoare: pacea interioară, strălucitoare, răbdarea de care aveam nevoie, implicare și felul în care mă motiva zilnic. Era o femeie foarte educată. Nu își permitea să ridice tonul în fața clasei, dar nici altor persoane, nu permitea acest lucru. Niciodată nu avea un limbaj necorespunzător. Diplomația și grațierea ei, a cuvintelor, stilul și rafinamentul de–a merge, era o femeie, o doamnă care știa să se respecte din toate punctele de vedere, ceea ce rar mai vezi astăzi. Îmi amintesc într-o dimineață, că la centrul de plasament ne verificau carnetele de elev, să ne semneze calificativele, iar atunci eu am luat un Suficient. Atunci pe vremea aceea “mama sociala” Veronica, m-a certat crunt, m-a bătut, de m-a învinețit cu prelungitorul, cablul pentru acel calificativ.
         Am plecat desculț la școală, în jurul orei 07:30 dimineața și așteptam la școală plângând pe treptele școlii să vină doamna învățătoare. M-a găsit doamna de serviciu a școlii, m-a luat la ea în camera de curațenie, să stau lângă sobă să mă liniștesc, și să mă încălzesc că eram înghețat de frig.
        Eram tare speriat că nu știam ce se va întâmpla… A venit doamna învățătoare, imediat mi-am șters lacrimile de pe obraz, să nu mă vadă că plâng, eram mic, nu știam de partea cui este. Atunci, prin pacea ei sufletească, s-a apropiat de mine, întrebându-mă ce s-a întâmplat. Când s-a uitat la mine, că eram învinețit tot, de aceea femeie Veronica, a început să tremure,  să plângă, să mă ia  în brațe și să îmi spună că așa ceva nu se va mai întâmpla, să mă liniștească. Și așa a și fost!  Au ajuns directorii căminului, dar și cei de la Protecția Copilului din Brașov, iar doamna învățătoare Moarcăs Lenuța, pe care nu o voi uita, niciodată le-a spus: “Lăsați-l în pace, în ritmul lui, că o să își de-a el drumul încet încet. Nu îl forțați căci altfel, mai târziu, va dezvolta aversitate față de școală, de teme și va fi infinit mai greu să vă  reapropiați de el. Fiecare copil are ritmul lui și eu îl respect, îmi fac datoria să îl ajut și încerc să-i insuflu dragostea de școală, de cunoaștere prin joacă, prin vorbe puternice, care să îi dea încredere. Faceți și dvs. acest lucru și ve-ți vedea cum se vor schimba lucrurile!”   Și mare dreptate a avut!
       M-am pornit mai greu, dar apoi încet încet prin ambiție începeam să recuperez și să învăț, să fiu la concurență cu ceilalți colegi din clasă.  Relația noastră a continuat și mergeam mereu la dumneaei în vizită, acasă de Crăciun, în vară, făceam meditații după orele de școală la ea acasă, mi-a arătat ce înseamnă iubirea de om, ceea ce îmi lipsea. Cred că de la ea am învățat să iert ; prin astfel de oameni am reușit să îmi astup rănile sufletești, inclusiv ceea mai mare:  lipsa unei familii, pentru că ea era “Mama de Suflet”.

   Scriind de “mama socială” Veronica, care trebuia să se dedice pentru mine și pentru ceilalți copi din casuța unde trăiam, doar mă întreb astăzi (săraca ), câte răni sufletești o fi având în sufletul ei? Nimeni nu a ajutat-o să depașească acele răni care erau încă deschise, dar din păcate noi copii am plătit scump pentru asta.

    Cu siguranță nu aș fi reușit fără răbdarea, implicarea, motivarea din

partea doamnei învățătoare. Nimeni nu se naște învățat și e mare lucru să dai peste un dascăl făcut pentru meseria respectivă, născut să pună stiloul în mâna elevului și să facă „om” din acesta. Și doamna mea învățătoare, spre norocul meu, era din acea categorie, în care vocația și experiența pedagogică se îmbinau perfect. Atunci eu mereu am păstrat-o în suflet “Mama de Suflet”

       Fără doamna învățătoare, nu aș fi reușit să citesc, să socotesc, să gândesc, și-a alocat timp, resurse energetice, a dăruit empatie, bunăvoință, răbdare și s-a pliat pe felul meu de a fi, a ascultat ritmul meu. Dacă dumneaei a făcut toate astea strict pentru mine, țînând cont de individualitatea mea, datorită doamnei învățătoare Moarcăs Lenuța, eu sunt cine  sunt astăzi , un om.

      Mulțumesc cu tot respectul pentru tot ceea ce a făcut și modul în care a contribuit în creșterea mea, ambiția pe care a dovedit-o, și dedicarea dumneaei în această meserie.

Translate »